Abaris din Miază-Noapte

Fata moşneagului

2009-08-09T18:29:00.015+03:00

Cardinalitatea basmului românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2009

... Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

Vasile Voiculescu

Poetul, scriitorul, redactorul radio şi medicul Vasile Voiculescu, deţinut politic, mărturisitor al lui Hristos din Rugul Aprins

Andra ştia basmele pe dinafară. Dar le cerea, insistent, de câte ori avea nevoie să le audă iar. Exactitatea redării lor era surprinzătoare. Virgulele şi intonaţiile erau respectate, şi nerăbdarea cu care se pregătea audierea lor, în serile lungi în care ni le povesteam, era întrecută doar de facultatea ei uriaşă de a corecta orice abatere – sau numai variaţiune – pe tema poveştilor serii. Nu ne puteam depărta în nici un chip de la basmul original. Mi-am pus deci, de pe atunci, problema rostului acelor basme.

Folclorul copiilor este conservator. Tăria percepţiilor, şi caracterul formator al înţelegerii lor proaspete, adesea crude, şi mereu juste, face minuni. De aceea transmiterea, odinioară neîntreruptă, de la generaţie la generaţie de copii, a primelor naraţiuni exemplare, este cu desăvârşire limpede, şi aproape dreaptă. Sunt doar două răspântii, pentru că bunicii le povesteau nepoţilor, dar şi nepoţii îşi povesteau basmele între ei. Odată iniţiaţi, copiii îşi spuneau poveştile lor şi “ afară ”, pe teritoriul un pic mai larg al curţilor din vecini, între ei. Pentru că aceasta se petrecea într-un interval de timp destul de îngust, răspândirea laterală în timp a basmelor nepoţilor era limitată în chip natural, tocmai pentru că diferenţele prea mari de vârste excludeau comunicarea eficientă dintre ei şi copiii vecinilor. Amintirea naraţiunii exemplare este păstrată însă şi în cohorte, de exemplu trecând prin toate vârstele până la bătrâneţe când copiii ajungeau şi ei bunici. Faptul că “ pe vremuri ” bunicii, mătuşile şi uncheşii se întreceau între ei ca să povestească la rândul lor, mai departe, şi nepoţilor, mai tot ce ştiau, depăşeşte în puritate orice alte memorii fondatoare.

Dacă puterea formatoare a basmului este durabilă şi pură ca o floare, de ce este ea oare şi atât de atotputernică şi atât de fragedă ca o iubire ?

Iată ce cred : Basmul transmite în mod efectiv tot esenţialul. În ciuda deformării sensului numelui său, basmul este o naraţiune a realităţii. El este mai reprezentativ decât orice alt sistem de “ imagini ” asociate originilor noastre. Arhetipul basmului este întotdeauna triplu : El reprezintă pe eroul exemplar în toate cele trei feţe ale realităţii sale : el se naşte, într-un chip unic, parcurge o cale, pe cât de primejdioasă şi de variată pe atât de miraculos invariantă ( de obicei trei tărâmuri ), şi în fine nunteşte. Uneori chiar moartea este un chip de nuntă, ca în Mioriţa care are identitatea narativă a unui basm fondator, alteori reîntoarcerea este schimbarea perpetuă de vămi care caracterizează trecerea pragurilor pe care le întruchipează nunta, ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Dar în toate basmele româneşti este vorba doar de esenţial.

Iată cum :

Eroul exemplar al basmului românesc este “ născut frumos ”. Iată prin urmare şi de ce este nevoie de dragostea perfectă a părinţilor, şi cea dintre părinţi – o dragoste desăvârşită, pentru că este echilibrată şi delicată, dar infinită şi deci atotcreatoare. Chipurile Troiţei sunt tot atâtea naraţiuni ale dragostei dintre feţele cele mai frumoase ale lumilor, cele ale Sfântei Treimi. Eroul basmului românesc poate fi adesea un fiu de Împărat, dar el nu este nici evghenist, nici cehai şukar, şi nici porfirogenet. El este doar “ fătat ” frumos. Este vorba mereu despre un făt fără ispită, un făt cu adevărat curat, un făt din care se poate începe lumea. Făt Frumos şi Prâslea – care este începutul “ prăsilei ” sufleteşti exemplare – sunt deci cardinaliceşte echivalenţi. Cu ei începe cu adevărat lumea, care a fost distrusă până la ei, cum este întotdeauna distrusă ea, doar de păcat. Acest Făt nu se poate lupta decât curat, în trântă, “ pentru că e mai dreaptă ”. Nu întâmplător părintele nostru drag, ieromonahul Rafail Noica, fiu de mare filosof, vorbea despre calea cea dreaptă ca fiind firea omului. Când eroul luptă pentru că “ o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor ” Hristos învinge împărăteşte, pentru că eroul este cu El, mereu întors la El. Lupta este firească, iar Fata Moşneagului luptă şi ea, deşi nu pare, mai tare ca piatra, şi mai iute ca săgeata. Iubirea este o luptă, iar iubirea de Hristos este singura luptă, o cale de luptă, prin care câştigăm cu adevărat viaţa.

Încercările pe care le suferă Fătul nostru cel Frumos sunt aşadar tainice, grele şi fondatoare. Tărâmurile sunt trei, la ele se ajunge ades printr-o fântănă, iar esenţa fiecăruia poate fi condensată printr-un cuptor feremecat ( de obicei un sân de fată ) într-un singur măr dintr-un metal fără pată. Doar în Harap Alb eroul moare pentru a fi înviat, dar aceasta, atenţie pentru cei ce nu sunt vicleni ca şerpii, este o ispită, pentru că Harap Alb nu este un basm tradiţional. Deşi nu pare a fi nici “ cult ”, basmul lui Ion Creangă este de fapt doar un calc alchemic, întortocheat, şugubăţ, însă de tot tantric. Cum altfel s-ar fi găsit sub salteaua răspopitului învăţător, fiu de cojocar, şi tatăl căpitanului Creangă, cei şapte mii de galbeni ? Harap Alb, cu toată reclama respectatului Vasile Lovinescu, nu e decât o cacialma a masoneriei junimiştilor care şi-au depus în talentul humuleşteanului cel caterisit toată otrava lor dulce şi nu chiar atât de limpede curgătoare ca Ozana. Este cu atât mai uimitor cum geniul coţcăresc al punguţei cu doi bani s-a înmulţit atâta prin hrube cu moş Nechifor Coţcariul, până ce câteva arhetipuri curate au ajuns de au răzbit, tainic, şi prin el. Este vorba de victoria jertfel fără sânge, a albului contra roşului, de biruinţa definitivă a Fiului de Împărat asupra Spânului, care se credea stăpân doar pentru că fiul de împărat zăcea în fundul fântânii... Să ştim deci de-acum să deosebim Acul de Baros… Un produs “ cult ” cu adevărat pur este Făt Frumos din lacrimă. Aici transcrierea arhetipului este făcută de Românul Absolut, care moare asasinat şi denigrat, dar nu trădează gândul său cel mai curat. Genunile din lumea Genarului sunt adânci cât în Prâslea, căruia mumele din adâncuri îi înghit până şi coapsa, căci ghionoaia tot trage la carne dulce, însă tot Prăsilea iese până la urmă la lumină către nuntă. Prietenii lui Făt Frumos născut din lacrimă sunt albinele, caii fermecaţi şi furnicile, prototipurile cele mai strălucite ale Vechii Europe…

Nunta este împlinirea Căii. Greuceanu poate rămâne cu numele în lumea celor grei, dar fiecare părticică din miri este de-acuma perfectă, pentru că mirii s-a regăsit în unire, cu Cel ce i-a unit. Numele mirului din mire este cu totul tainic… Nuntaşii, ei, au nevoie de sare în bucate. Dar botezul este întotdeauna numai împreunarea cu Hristos, Căruia locul nostru din inimă nu Îi este niciodată pe mai departe destul de bine curăţit prin gonirea satanei. Satana are nume legiune, de la împieliţat şi viclean, la aghiuţă, şi scaraoţchi. Nunta însă este ultimul nume, şi singurul pe care îl capătă mirii, care sunt de-acuma una, iar nu muiere şi bărbat ( nume foarte concrete ). Nunta este întotdeauna un fapt cosmic, ca şi Sfânta Liturghie. Taina nunţii este participarea la Întreg. Drumul reîntregirii este suferinţă, iar pântecele mare al lumii în care suferim, ca într-un trecător tărâm, nu este deschis decât într-un singur loc, care este ieşirea din suferinţă prin întoarcerea la Hristos. Mandorla este zgăul pântecelui cel încăpător al lumii, în care se întrevede, prin fântăna de lumină, Hristos, Singurul născut din Sfânta Fecioară. Mandorla nu este capătul, ci începutul. Nu degeaba strămoşii plângeau când li se năştea un copil, prin zgăul mic şi se veseleau la înmormântare, la trecerea pragului prin Zgăul cel mare al împreunării cu Hristos. În lumea păntecoasă de până la viaţa veşnică oricine, chiar şi sufletul cel mai greu se poate uşura numai prin iubire, cu care trecem de tărâmul acesta, cel mai întunecat, doar dacă iubirea ne este mai tare ca orice încercare, ca aurul în foc.

Cardinalitatea este numele pe care îl dau legăturii dintre creaţie şi Tatăl creator. Chipul cel mai adânc lămuritor al dumnezeirii este imanent în orice aspect al creaţiei. Acest aspect este discret doar datorită mărginirii iubirii noastre. Dar acest aspect rămâne tainic şi continuu legat printre tărâmuri, dimensiuni şi încercări. Chipul acesta explică deci atât simbolul imanent oricărei descrieri prin Cuvânt, cât şi exprimarea prin simbol a esenţei. Am găsit prin urmare, între apofatism şi înţelegerea catafatică, o cale admirabilă, aceea în care copiii sunt iniţiaţi dacă ne mai amintim şi mai voim să le povestim, fără greş, basmul copilăriei. De acest basm nu ne putem îndepărta, orice am face, şi oriunde am fi. Nu plecăm la Domnul până ce nu-l transmitem, la rândul nostru, mai departe.

Basmul exprimă aşadar mereu întregul, adică Adevărul, Calea, şi Viaţa. Naşterea sufletului care este o taină de o veşnicie dumnezeiască, drumul sufletului, care este o încercare de creaţie interioară, şi nunta sufletului, singura care asigură trecerea în tărâmul veşniciei, sunt cu toate în basm.

Rămâne de mirare în concluzie, dar de acum îmi este un pic mai tainic desluşit sau numai ceva mai armonios întrevăzut, cum cardinalitatea basmului românesc este perfectă, pentru că basmul românesc nu poate exista în afară de Hristos.

Cu câtă delicată putere scria Voiculescu cel tănăr ( publicat în 1916 ), versurile acestea fragede, despre esenţa basmului românesc în vremurile de cumpănă care ne trag pe noi toţi spre pierderea sufletului :

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi…
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza-ncet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

_

Andrei Vartic († 2009)

2009-06-04T12:11:00.006+03:00

Andrei Vartic a plecat la Domnul !

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved
Copyright © 2009

Basarabia, Dacii, Neamul românesc, prietenii, apoi chiar noi cei ce l-am citit, sau cei pe care ne-a editat din bejenie, am pierdut pe Andrei. Vineri va fi înmormântat. Dumnezeu să-l ierte !

Nu deznădejduiţi niciodată, orice ar fi !

2009-01-28T20:38:00.005+02:00

Actualitatea lui Eminescu

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009

“Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece...”

(Eminescu, ms 2257 fila 37)

Eminescu este poetul naţional. Mai mult, Eminescu este un jurnalist perfect. Apoi Eminescu este necruţător cu pecinginea care distruge neamurile prin putreziciune. Aceste calităţi unice fac că Mihai Eminescu a fost asasinat, iar memoria lui a fost, pe cum s-a putut, terfelită cu invenţii sordide ca presupusa lui nebunie, presupusul tabes, etc.

Semnătura "idioţilor utili", asasini masoni plătiţi de guvernul mondial in nuce ("Illuminati") este limpede, la fel ca tot ceea ce ei numesc singuri "revelarea metodei". Dar satanismul propriu internaţionalismului, fie el proletar, fie numai financiar - de fapt la fel de unic peste veacuri ca sinagoga lui Satan - nu va ajunge niciodată la atingerea ţelului ei de subminare a temeliilor din "toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine".

De ce ? Deoarece, cum spune Constantin Noica,

“Naivitatea Vicleanului este de-a crede că poate amăgi pe om trezindu-i ispitele raţiunii - cum se întâmplă în Faust II - când în realitate el înalţă astfel pe om, îi dă răspunderi şi sensuri.”

(Constantin Noica, Creaţie şi Frumos în Rostirea Românească, 1973)

Guvernul mondial e bazat de fapt doar pe prostia massificată, impusă prin televiziuni, produse de consum, sau pornografie ridicată la rang de ştiinţă socială. Astfel, prin doctrina talmudică a neamurilor ca "vite", ce trebuie hrănite, "cultivate" (doar cu trivia) dar mereu, mereu, veac peste veac, îndobitocite, peste poate, pân`ce acceptă singure hamurile {mizeria artificială, "crizele" financiare, biometria} se face un program secular. Dar "the masters of discourse", "cei ce croiesc charte şi resbele, zugrăvesc..." s-au păcălit crunt. Harap Alb e poate la fund, dar spânul crapă, crezându-se la suprafaţă...

Deoarce abia la fundul fântânii e apa vie, numai acolo e mereu acea mare speranţă, care "mângâie dulce, alină uşor". Deznădejdea este mereu satanică :

“Întotdeauna, cu omul, diavolul este sortit să piardă, dacă omul e năzdrăvan. Şi când omul ajunge la dracul cu cărţi, el trebuie să-l gonească şi de acolo şi să-i ia cărţile din mână.”

Deschideţi Wikipedia, această tristă supapă, Cloaca Magna, care suge date şi respinge personalităţi, apoi deschideţi comparativ Enciclopedia lui Radu cu prietenii lui... Ce bine se pricepe azi ce scrie Eminescu :

“Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtători ai ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile streine intră printr o uşă, trec prin întunericul sălii, şi ies prin cealaltă, indiferente, singure şi reci…

Capul unui om de talent este ca o sală iluminată, cu pereţi şi oglinzi. De afară vin ideile, într adevăr reci şi indiferente dar ce societate, ce petrecere găsesc!”

:o)

Regulile globaliste ale jurnalismului pentru relatarea faptelor din Orientul Apropiat

2009-01-17T22:46:00.003+02:00

Datorez excelentului autor care este domnul Hoffmann aceste reguli. Ele mi-aduc aminte de politrucii care erau "embedded" pe la noi prin edituri (agenturi) acum treizeci de ani, cu listele lor de cuvinte din "Cursul scurt" al faimosului autor genocidar Djugashvili. Plus cela change...

Copyright © 2009 Domnul Hoffmann

Twelve Editorial Rules for Middle East Reporting

1) In the Middle East it is always the Arabs who attack first and always Israel that is defending themselves. This defense is called a reprisal.

2) The Arabs, Palestinian or Lebanese have no right to kill civilians. That is called “terrorism.”

3) Israel has the right to kill civilians. That is called “legitimate defense.”

4) When Israel kills civilians en masse, the western powers claim that it is more measured. This is called “reaction of the international community.”

5) The Palestinians and the Lebanese have no right to capture soldiers of Israel inside military installations with sentries and combat posts. This is called, “Kidnapping of defenseless people.”

6) Israel has the right to kidnap anytime and anywhere as many Lebanese and Palestinians as they want. Currently there are more than 10 thousand, 300 of whom are children and a thousand are women. No proof of guilt is needed. Israel has the right to keep kidnapped prisoners indefinitely, even if they are authorities democratically elected by the Palestinians. This is called “terrorist prisoners.”

7) When the word Hezbollah is mentioned, it is compulsory in the same sentence to contain the words “supported and financed by Syria and by Iran.”

8) When you mention “Israel” it is forbidden to make any mention of the words “supported and financed by the U.S.” This may give the impression that the conflict is uneven and that Israel’s existence is not in danger.

9) When referring to Israel, expressions that are prohibited: “Occupied Territories,” “UN resolutions,” “Violations of human rights” or “Geneva Convention.”

10) Both the Palestinians and the Lebanese are always “cowardly,” they are hidden among the civilian population, which does not want them. If they sleep in their homes, with their families, that gives them the name of “cowards.“ Israel has a right to destroy with bombs and missiles the neighborhoods where they are sleeping. This is called a “precision surgical operation.”

11) The Israelis speak better English, French, Spanish or Portuguese than the Arabs. Therefore they and those who support them must be interviewed more and have more opportunities than the Arabs to explain the present Rules of the Editorial Staff (from 1 to 10) to the general public. That is called “journalistic neutrality.”

12) All those who are not in accordance with the Rules of Writing above are “highly dangerous anti-Semitic terrorists.”

Din Epica Magna

2008-11-30T10:26:00.005+02:00

Dezîmblânzire

Nichita Stănescu
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
De visare mă aflasem

Vino, tu, cu tine toată
ca să-ntruchipăm o roată
Vino, tu, fără de tine
ca să fiu cu mine, mine

O răsai, răsai, răsai
pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui

pe crucea de carne
când lumea adoarme

Despre perspectivă în istorie

2008-05-19T18:22:00.010+03:00

Un clin d'oeil Andradei

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008

Pe vremuri, când am ajuns caporal în oastea ţării, la Topraisar, într-un fost regiment al defunctului ordin ecvestru, am citit şi eu un regulament militar. Zăcea prin rastel între mantăi rupte din vremea aceea când capetele armiei nu erau încă politruci, dar talpa eram tot noi... Regulamentul acela tipărit preciza negru pe alb că un cal este compus din cap, picioare, şi... calul propriu-zis!

În lumina lunii lungilor seri de primăvară în care mai primeam dinspre cazarmă în prea foşnitoarele nări tinere, străvechile adieri, de loc suave, ale Moşiei noastre din dreapta Dunării Jos (Moesia inferior), mă tot întrebam la rându-mi, ce este aceasta "propriu-zis". Cum valiza militară era pe atunci din lemn bine încheiat, drept, foarte potrivit cu păstrarea cărţilor de format cuvenit, aveam la îndemână, pe lângă timp şi atmosferă, oarecari referinţe.

Printre ele am să-ţi amintesc doar două, cele care ridicau binişor problema propriu-zis-ului la nivelul culturilor pe care Julius Pokorny s-a încăpăţînat să le eticheteze "indo-germanice" : Hronicul... lui Lucian Blaga, şi frumoasa traducere sovietică din Basmele Popoarelor Asiei. Aveam, ca să zic aşa, cei doi poli arieni între care tensiunea întrebărilor pe care mi le puneam la vârsta ta, scotea încă scântei...

Blaga îşi amintea cu mare haz lecturile kantiene din cantina de la Viena, la masă cu eminentul Andrei Oţetea. Acestea erau, cum se întâmpla, simultane cu consumul unor macaroane suficient de bine conservate în vreme de război ca să păstreze, în ciuda procesului fierberii, anumiţi viermi potriviţi de altfel perfect cu calibrul tubulaturii indurate, dar încă făinoase, pe care o ingerau tinerii români. Das Ding an sich...

O poveste cu orbi aduce patru indieni, fin pipăitori de altfel, în preajma unui elefant. Fiecare descrie perfect elefantul dinspre părţile ce-i fuseseră atribuite pentru pipăire. Fiecare orb se jură pe rând că elefantul este ba un şarpe, ba un templu, ba un frunziş de palmier, ba o sfoară, după cum ajunsese doar la trompă, la picioare, la urechi sau la coadă...

În sinea mea, educată firesc sub cireşii în floare din curtea luxuriantă a regimentului 34 mecanizat, avem deja raspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam despre lucrul în sine al lui Kant. Arnold Joseph Toynbee, amintind în pasajul clasic despre zeii cei negri ai etiopienilor, acela citat în capitolul despre relativitatea studiului istoriei, părea că edifică răspunsul meu la problema calului propriu-zis al regulamentelor fostului regiment dobrogean de cavalerie.

Şi totuşi, Constantin Noica, zâmbind în Rostirea... câtre lemnitatea acelui autor grec antic, sau în direcţia mai puţin antichizantului Heidegger, cu ispitele gândului său, mai degrabă decât printr-o intenţionalitate a conştiinţei, ţinea întrebarea mea trează : De ce nu devin anch'io ceea ce sunt?

Sau, altfel spus, unde este calul propriu-zis ? Temeritatea filosofică, sau, să îndrăznesc, chiar obrăznicia, de-a dreptul cardinală, a încăpăţânării mele, aveau şi o justificare personală : Ani de-a rândul, aceia dintâi, în care unchiul meu Mihai cu mătuşa Luiza se agitau consultând pediatri pentru lipsa mea de grai, singurul cuvânt articulat pe care îl obţineau de la mine era acela de "KA-LU".

EPILOG
Istoria (ca şi astrofizica, sau chiar cercetarea etimologică extremă) nu îşi atinge obiectul de studiu in mod direct şi nemijlocit. Mai mult, istoria se rescrie periodic. Atunci cum e posibilă această ştiinţă ?

Ei bine, prin cultură.

Doar o lungă, de loc arbitrară şi mereu aprigă trudă în toate zonele de umbră ale obiectului de studiu, face ca nu ştiu cum, să se clădească în cercetător un fel de paradigmă cu care se poate privi spre adâncul
lucrurilor. Mai pe româneşte, un ochi limpede nu se lasă aburit de "fumuri arheologice trase prin lulele preistorice".

Mai este smerenia. Sigur, interdisciplinaritatea e bună, mă bucur că pot confirma imaginile entoptice, ştiu despre mitocondrii şi despre inventarul genomului lor procariotic importat şi simbiotic, şi pot bate câmpii chiar cu Gustaf Jung despre universalitatea simbolului and all. Dar toate astea, deşi pot atinge adevărul, nu îl pun în lumina potrivită, cuvenită - aceea tainică, laterală şi lină, în care se mai poate înţelege câte ceva.

Cum să zic ? Cultura e un continuum iar nu un patchwork discret de cioburi, pe care, oricum le-am lipi, chiar dacă fiecare în parte ar fi autentic şi adevărat, tot nu iese o imagine întreagă. Povestea indiana arată cum vad patru orbi un elefant : unul care a pipăit doar trompa zice că elefantul e un şarpe, altul care a pipăit doar picioarele zice că elefantul e un templu, etc. Atunci să ne mai plângem cu Plehanov : "Istoriceskii put niet Nevskogo prospekta"...

Ce-i de făcut ?
Cred că doar transpiraţia la 99% peste studii şi hai, 1 la sută inspiraţie, mai poate susţine ştiinţa istorică în aceste vremuri interesante...

Arnold Joseph Toynbee, care a scris un studiu asupra istoriei, în 12 volume, încă neegalate, este "doar" bizantinolog. Dar el nu s-a ruşinat să parcurgă mai toate comorile arhivelor Amiralităţii britanice, un alt izvor nesecat... Nu s-a dat în lături nici să scrie antropologie, studii arheologice, şi chiar arhitecturale. Dar a rămas istoric. Deşi nu face nici o istorie particulară, iar viziunile lui sunt uneori pur romantice, à la Gibbon, deşi are ca maeştri pe nişte ciudaţi ca lordul Acton, ca sudafricanul Smuts sau ca marchizul de Gobineau (!) istoria sa este şi rămâne o sinteză epică, după cum ar fi scris Călinescu, absolut exemplară.

La Topraisar seara trecea, lăsând încet cerul stelelor miezonopticii, apoi luceafărului dimineţii. Gornaciul sufla din adâncuri în tinicheaua lui ca un zdrahon ce era, lenţii începeau să urle, iar lent colonelul comandant, pe care îl numeam între noi mai amical Sulcus terrestris intra în companie. Schimbam iar versul

Armaaaată populaaară
Armaaaată din topor

Comandantul ne striga

Ostaşi ! Aici la Topraisar era un regiment de călăraşi

Dar noi auzeam numai ce citisem noaptea întreagă :

Hastati... Keleres...

Andrada, citeşte dară, fie şi numai primul capitol din volumul întâi, acela despre relativitatea studiului istoric, şi odată ai să ne mulţumeşti !

Philosophia perennis

2007-10-05T12:58:00.000+03:00

Ce face perenitatea „ştiinţei”?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Părinte binecuvântează !

Mi-e teamă pentru tema sfinţiei voastre, pentru că "paradigma" lui Kuhn "a vécu" şi singurul rost remarcabil al acestei grăbite treceri îmi pare a fi înfăţişarea precarităţii ştiinţei...

Iată de ce :

Anselm, cel care credea că "nebun" înseamnă exclusiv "necredincios", şi credea "ca să înţeleagă", avea o paradigmă... Goedel, care nu credea, dar care a dat (în postume) "dovada logică a existenţei Domnului" avea şi el o paradigmă... Anselm crede pentru a pricepe logica, Goedel nu crede, dar descoperă, măcar logic pe Domnul. Din această dilemă nu putem ieşi. Deci, aparent măcar, Kuhn ar avea dreptate : Fiecare generaţie piere cu tot cu paradigma ei.

Ce rămâne însă? Ce face posibilă ştiinţa ?

Simţiţi sfinţia voastra curentul de duh care trece prin întrebările bine simţite ale acestor doi mari logicieni ? Acesta sigur rămâne... Derek de Solla Price cu statisticile lui, ar fi incântat că totuşi, prin "cimitirul de paradigme", ceva tot rămâne...

Ceva deci, ceva în spatele ştiinţei, care e trecătoare, o face posibilă. Aceasta este singura perenitate a ştiintei (cu o expresie a lui Aldous Huxley, în ţara unde măcar fizica s-a numit filosofie naturală). Aşa se face că acest ceva asigură naşterea concomitenta a cuvintelor şi a "cunosc-ştiinţelor"...

Aici e de săpat. Deci iar înapoi la cuvinte şi co-naşterea din cunoaşterea lor... Mulţumesc din suflet pentru cuvintele frumoase din tema încredinţată mie !

Invizibilitatea inamicilor lui Abaris

2007-07-26T18:33:00.001+03:00

Ministeribilii minciunilor

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008

Lumea de azi ar fi imposibil de priceput pentru Abaris. Nu prin tehnologie, ci prin minciuni. John Pilger face un serviciu tuturor scriind astfel:

Orwell's Nineteen Eighty-four lexicon of opposites pervades almost everything we see, hear and read now. The invaders and destroyers are "the British coalition forces," surely as benign as that British institution, St. John Ambulance, who are "bringing democracy" to Iraq. BBC television describes Israel as having "two hostile Palestinian entities on its borders," neatly inverting the truth that Israel is actually inside Palestinian borders. A study by Glasgow University says that young British viewers of TV news believe Israelis illegally colonizing Palestinian land are Palestinians: the victims are the invaders.

"The great crimes against most of humanity," wrote the American cultural critic James Petras, "are justified by a corrosive debasement of language and thought... [that] have fabricated a linguistic world of terror, of demons and saviors, of axes of good and evil, of euphemisms" designed to disguise a state terror that is "a gross perversion" of democracy, liberation, reform, justice. In his reinauguration speech, George Bush mentioned all these words, whose meaning, for him, is the dictionary opposite.

It is 80 years since Edward Bernays, the father of public relations, predicted a pervasive "invisible government" of corporate spin, suppression and silence as the true ruling power in the United States. That is true today on both sides of the Atlantic. How else could America and Britain go on such a spree of death and mayhem on the basis of stupendous lies about nonexistent weapons of mass destruction, even a "mushroom cloud over New York"? When the BBC radio reporter Andrew Gilligan reported the truth, he was pilloried and sacked along with the BBC's director general, while Blair, the proven liar, was protected by the liberal wing of the media and given a standing ovation in parliament.

John Pilger descrie spre exemplu acestea despre Hugo Chavez (de comparat cu tot ce auzim din mediile oficiale, toate într-un cor mult prea monoton pentru a nu fi suspect):

John Pilger, corespondent de resbel din vremea agresiunii contra Vietnamului, trage concluzia aceasta despre ministerul orwellian al minciunii:
The last British war to be fought without censorship and "embedded" journalists was the Crimean War a century and a half ago. The bloodbath of the First World War and the Cold War might never have happened without their unpaid (and paid) propagandists. Today's invisible government is no less served, especially by those who censor by omission.

Patria lui Abaris din Miază-Noapte

2007-06-28T19:41:00.000+03:00

Basarabia, lacrima noastră de cătră Răsărit...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Uciderea încă a unui milion de români în zece ani: Între 1940 şi 1950, în urma unui regim sistematic de teroare, prin asasinate, detenţie grea, execuţii, privare de hrană, deportări masive, biserici arse, preoţi martirizaţi, îmbolnăviri şi foamete programată, etc., Basarabia a pierdut o treime din populaţia sa românească. Au rămas numai 2.229.000 de locuitori în 1950 faţă de 3.200.000 de locuitori. Virgil Gheorghiu, moldovean de geniu, din Războieni, fiu de preot din neam în neam, cu studiile la liceul militar din Chişinau a scris, nu în Ard Malurile Nistrului, ci chiar aici cum şi cine a desacrat locul rugii adolescenţei, apoi acela al tinereţii sale de poet adevărat.

Totul a început la 28 iunie 1940…

Dar nu s-a încheiat cu eliberarea Basarabiei... Au murit, apoi, au dispărut, au fost deportaţi, executaţi, alte sute de mii. Paul Goma a documentat o parte din năucitoarele comploturi care voiau să ucidă un popor întreg, al nostru, în Basarabia. Fără Domnul, cum rămânea oare acest pământ, lacrima noastră de la Răsărit, leagănul românilor tot atât pe cât ne sunt Carpaţii sau Dunărea, cum rămânea oare Basarabia pe lume?

Campidoglio

2007-05-04T18:35:00.000+03:00

Nu este nici o urmă etimologică în numele actual al Capitoliului!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.

La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.

Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini"

Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.

Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.

E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.

Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii - pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” - este pentru ei “Via Triumphalis”.

Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic - ininteligibil pentru latinişti - versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.

Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.

Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.

Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.

Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo - iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?

Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.

Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).

Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat - acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.

De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.

Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !

Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.

Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.

Why Science Ends ?

2006-07-25T21:05:00.001+03:00

Scientia otiosa : No more place for discoveries...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

On News and Views about the imminent publication of the "second-order genetic code" :

If confirmed, this discovery could help explain higher-order functions of the genes, such as how each type of cell is able to activate only the genes it needs and not those used by other types of cells.

We only discover what we are ready to understand. We leave the rest ( which is where real discoveries are expected ) to fools and to genii, to serendipity and ultimately, to God. Since there is no place for God in science, not any more, and by our own will, well, expect no place for science, too. Scientia otiosa Ironically, modern science was based in the Renaissance belief that we could "return" to the sapientia veteribus bypassing God. Roger Bacon himself, a monk, thought we could observe without being inspired...

Cartea e gata. De'amu mila Domnului...

2006-07-21T17:58:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Aici !

No More Books in the News...

2006-07-21T15:48:00.000+03:00

Have Faith, Hope and Love !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

– " What upsets you the most ? " John Pilger asks Olivier Bancoult, the Chagossians' leader in exile.

– " The lie that we didn't exist... "

Un Pic de Tăcere : Ultima Încercare de a Defini Cardinalitatea...

2006-07-07T00:36:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Am privit până acum lumea prin inspecţie şi un fel de superspecţie. Dar cum „devine cazul” în încheiere, şi pe sub pielea lucrurilor, într-o încercare de definiţie „de sus în jos” ?

Partea întreagă
Ei bine, cardinalitatea este proprietatea oricărei mulţimi de a se cuprinde ca parte. Această parte, orice parte, nu este doar o parte oarecare. Ci fiecare este, anume, una specială. Este vorba despre o parte care vizează în chip de loc izolat întregul.

Ea se numeşte tocmai „parte întreagă” – o denumire de loc contradictorie, deşi în mod vizibil circulară, ca orice paradox al rostirii, ca un mic preţ plătit pentru întregire.

Nu este astfel vorba aici despre vre-o independenţă axiomatică în definirea acestui tip… particular de parte. Nu este vorba despre o parte care să ne solicite un purism goedelian. Dar atât este de spus - dacă o parte este izolată, ea nu mai este decât parte, şi nu mai e parte întreagă.

Am spus doar atât, deoarece da, este vorba aici de o pars pro toto, adică de o logică multivalentă (sau a lui Hermes, cum a numit-o Constantin Noica). Cardinalul este o astfel de pars pro toto.

Ni se pare greu de perceput, dar pricepem : totul este legat cu totul, nu sunt realmente decât întregi, care au un soi de demnitate întregitoare. E vorba de cardinalite dearece doar ea iese din ordinea unei lumi... ordinare, aceea în care legile sunt doar ale oamenilor.

Dar de ce e nevoie de părţi în întregi?

Pentru că părţile însele se agregă vital într-o reţea perenă de sens. Aceasta este viaţă. Tot restul este uniformitate ordinară, decăderea de la nume la număr. Cum ne spunea avva matematician părintele Petroniu la Prodromu, varietatea este un chip reflectat al Dumnezeirii, care reflectă de tot atâtea ori pe Dumnezeu.

Cu limbajul sec al matematicii, este vorba despre o formidabilă capacitate, pe care nici fractală nici topologic kleiniană nu o mai putem numi : Părţile întregi formează pro toto o structură cu totul reală – aceea cardinală a lui Ens Realissimum. Pe limba strămoşească a ciobanilor de munte din care mă trag la rându-mi - un limbaj mult mai aproape de realitate decât orice compunere apuseană oricât de filosoficească, se poate spune direct : ruga este doar a inimii !!! Iar dacă nu o aduci în inimă, o pierzi !!! Crezul are sensul cel mai cardinal posibil !!!

Partea întreagă... Păi ori e parte, ori e întreg ?
Matematic, recte sec, recte nu prea tăios, cum scria părintele Stăniloae în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ar fi fost simplu de tot :

Cardinalitatea este o proprietate a infinitudinii în sens cantorian. Infinitudinile devin numerabile prin capacitatea lor uimitoare, contraintuitiv pricepută, dar limpede - aceea de cardinalitate (Georg Cantor). Apoi, dacă Universul însuşi cuprinde vectorii sau săgeţile timpului în mod simetric, cum credea Goedel, ca pe o teorie a dimensiunii oarecum invariantă în raport cu sensul, ei bine, atunci întrebarea „ori parte ori întreg” nu mai este chiar un paradox. Ea tolerează erori mari, ca aceea a confuziei dintre Creator şi creaţie...

Iată cum stau lucrurile :

Dacă tot ceea ce ni se pare abnorm – gigantica mantie cu care s-ar tot întinde universul de la Big Bang spre zeci şi sute de miliarde de ani lumină „distanţă” nu e decât simetria unei închideri kleiniene, către o granularitate fină şi foarte expansivă a particulelor „elementare”, atunci toate aceste „paralelisme” sunt de fapt doar acelaşi ax cardinal, care este balamaua reală a lumilor adevărate. Chiar prin eroare ajungem unde trebuie...

Am scris eroarea, pentru că lumea nu e "făcătura iezuită" a Big Bang-ului, în cosmogonia calpă a dezinformatorilor de profesie, ci aceea reală a Facerii.

Lumea are un Creator, fără de care nu există.

Balamalele din făptura cardinalităţii sunt astfel partea întreagă din întreg, şi întregul devine bine oglindit în fiecare parte. Cardinalitatea este actul proiecţiei vizibile a invizibilului, felul cum Domnul a lăsat lumii pe care a făcut–o o parte din dumnezeirea lui, în iubirea lui nesfârşită şi perfectă.

Balamalele lumii sunt, cu alte cuvinte, oglinda şi săgeată admirabilă "a lui Abaris". Abaris acesta "Sirab" sau bar sirab, apare şi el acum, în lumina cea mai bună în care se poate îmbăia cineva : Astfel scria despre el sfântul Vasile cel Mare ca de un prooroc din miazănoapte, prea puţin cunoscut până azi. Eu cred că am avut în Basarabia un profet al venirii lui Hristos printre noi pentru a învinge moartea şi a răscumpăra păcatele noastre. Abaris a văzut înainte foarte departe, ca adevăraţii iudei, profeţii mari şi mici. Abaris, prin tot ce făcea, dovedea că numai păcatele sunt moartea. Dar a văzut el oare că Mântuitorul va purta pentru noi Crucea, care este Viaţă...

Cardinalitatea este în fine, totodată, doar un nume pentru încercarea pe care o fac de a pricepe ce nu se poate pricepe cu minte omenească. Până ce mintea nu coboară în rugăciune în inimă, nu suntem întregi spunea părintele Sofian. Dacă Adevărul, Calea şi Viaţa ar putea avea alt nume, s-ar şti. Ori scris este, doar prin Fiul ajungem la Tatăl.

Ei, pentru Tomii mei, dacă s-ar putea face măcar un soi de reprezentare, ca un triunghi, atunci l-am pune cu vârful spre Adevăr, şi lucrul acesta ar fi un lucru cardinal, ca în vremurile când oamenii nu decăzuseră atâta în necredinţă. Dar tot nu am face decât să numim altfel aşezarea noastră în rugăciune. Ruga în puterea Numelui se face ca să ţină lumea. Ruga este ca să unească pe cel ce se roagă şi pe Domnul. Ruga e direct aceea a inimii când nu e irosire prin ritualizare.

Acum, înainte de a tăcea în fine despre cardinalitate, am numit prin urmare ceva. Am spus cu un singur cuvânt întregul prin care isihia (sihăstria), pacea, şi legea din strămoşi cresc, în neîncetata rostire în jurul căreia creşte credinţa.

Poate că întru totul cel mai bine a numit-o sfântul părintele nostru Arsenie Boca :

Am decăzut, scrie marele nostru duhovnic, de la nume la număr.

Dragul meu părinte, dacă s-ar putea restitui printr-un pic de bunătate numele, atunci aceasta ar fi cardinalitatea.

Un Pic de Sistematizare : Ce Ar Mai Fi şi Cardinalele Aiastea ?

2006-07-07T00:24:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cardinalele sunt invarianţi temporali, aritmetici, metafizici, topologici, şi geografici. Etimologia cardinalelor e grăitoare : Ea nu este aceea a ierarhiei papistăşeşti, ci doar aceea a "balamalelor" celor mai strălucitoare ale lumilor – cele ale inimii. Băierile inimii...

Kardo, spuneau primii latini, este nordul, este balamaua, este *kerd-, cordul, pieptul sau ţâţâna - în sens de sân, dar şi de axă minunată. Ce fac ţâţânele acestea ale lumii când lumea nu e scoasă din ele? O hrănesc! O ung! O miruiesc! O mişcă!!!

Să le lăsăm deci să lucreze, după ce le-am priceput coerenţa internă, care este una de dincolo de această lume. Căci garanţia continuităţii lumii este proiecţia unei dimensiuni din afara ei, pe care am numit-o aici, foarte modest, tot cardinalitate – deopotrivă o proiecţie vizibilă a invizibilului cât şi actul ei de a exista - un fel de străpungere.

Ea este, ca şi fiinţa – când urmăm firul poveştii, ori intuiţia noastră cea mai profundă – şi nu este, ca şi credinţa, atunci când vrem doar să o pipăim. Ea este subiect şi predicat, atribut şi complement, recte toată rostirea sintactică! Ea este tot universul discursului, aşa cum este el mereu construit!

Discursul cardinal nu poate fi niciodată deconstruit! Căci cardinalitatea reverberează la nesfârşit, în orice există. Aici ţipă ca şi ştiinţa, în toate instanţele ei, acolo tace de câte ori deschidem porţile sufletului spre ea. Şi nu invers ! Cine deschide doar „cu ştiinţă” porţile inimii, nu face o operaţie cardinală, ci nimereşte numai cu oiştea în gard.

Cardinalitatea, ca şi vorbirea din inimă – din care se trage, odată cu teama iraţională dar foarte sănătoasă de a rosti altceva decât adevărul – este cu adevărat salutară! Cardinalitatea ne uşurează lucrul corpului, ne întemeiază cetatea, ne ridică şi casa. Cardinalitatea ne arată cum lucrează tainic cosmosul şi ne apropie porţile cerului, ca la Boboteze sau ca la Sânziene, când şi soarele a stat, pentru ca tot cerul să fie lăudat.

Căci aceasta şi este în concluzie, cardinalitatea – un şir de balamale foarte tari ale acelor porţi adânci ale cerului. Ne-am uns cu ungerea lor de pe acelea, atât cât ne-am priceput, în viaţa noastră, cu fiecare efort de privire...

Neamul românesc la rându-i se lasă uns de cer în interiorul orizontului dacic.

Ne-am uns pe frunte cu binecuvântarea părintelui pentru ruga noastră !

Cine le urmăreşte, la acea poartă de intrare în Cetatea Cerului, cum se zice în colindă, ca Ariadna cu firul, acela nu se mai teme. De acuma, dacă mai şi greşeşte, poate povestitorul să tacă, să treacă la lumea adevărată.

Să tacă? O facem încă, zidind cu îndrăzneală tăcere.

Am priceput în fine cum tăcerea ne deschide poarta... Pentru că doar astfel nu săr balamalele... Nici nu ne ies, nemaifiind unse, cu toate porţile, din ţâţâni!

Încheierile Ştiinţei Vechi

2006-06-06T01:28:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Zis-a iarăşi :

Scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Mt 10, 16).
Căci a fi intelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbului arată curăţenia lucrării.

Amma Sincletica (SINA, 17 - traducerea părintelui Iulian Nistea)

Noica, tatăl lui Rafail, scria că noi nu putem spune nimic despre puterea ştiinţei până ce aceasta nu este finită. Cerinţa filozofică a finitudinii este demnă de logica străveche a lui ananké stenai. Ea este un criteriu perfect, deoarece mulţimea stărilor şi devenirilor posibile trebuie să fie bine definită. Funcţia care descrie realitatea ştiinţei trebuie să fie derivabilă în orice punct. Aceasta nu este însă posibil decât numai pentru funcţiile continui. Ori ştiinţa nu mai este continuă după valul de catastrofe în care ne-a purtat, cu înţelegerea noastră cu tot.

Mai mult, finitudinea ştiinţei este observată, ca rodul nefast al unei seminţe de buruiană rea plantată acum patru sute de ani. Este deja un fapt de sociologie a ştiinţei că nici o descoperire fundamentală nouă, dupa acelea realtiv recente ale electronicii, fisiunii nucleare, şi genelor, nu mai există, gata, pur şi simplu.

Dimpotrivă, şi acestea din urmă au fost puse în discuţie – nu doar descoperirile “ epocale ” în sine, prin importanţa lor exclusiv tehnologică, ci, şi mai ales, prin fundamentele zdruncinate ale înţelegerii umane. Ele nu mai alcătuiesc un sistem coerent, nici unul logic, nici unul complet, şi nici măcar unul oarecare, prin care să înţelegem cât de cât – sau măcar să ajungem a defini realul.

De la kerosenul care topeşte oţelul, iarba care nu arde şi hârtia care respinge kerosenul topitor de oţel, apoi pâna la luna făra stele din pozele NASA, şi canalele de pe luna sau cele de pe Marte, până la animale ascunse, fosile stranii şi urme în lavă pe care nimeni nu poate să le mai explice, ştiinţa este finită ca explicaţie a realităţii.

Chiar cu gluma lăsata la o parte, nici ereditatea nu este un fapt al genelor, nici electronica o mecanică, fie şi cuantică, iar fisiunea explicabilă alături de fuziunea la rece prin acelaşi magisteriu numit ştiinţă “ nu ţine ”. Ştiinţa a ajuns un sistem de bisericuţe care nu sunt nici măcar parohii şi nici nu fac o religie, ci doar o idolatrie ca oricare alta.

De la illuminati, iluminism şi revoluţiile masonice încoace, am fost cu toţii prinşi într-o capcană idolatră, fiind prea des chemaţi să credem morţiş în ştiinţă. Aceasta este o conspiraţie de proporţii nemaiîntâlnite în istoria cunoaşterii, în care am ajuns azi la chemări către suspendarea spiritului critic, apoi la suspendarea judecăţii. Ea este o conspiraţie totală împotriva adevărului.

Dar adevărul este mereu invincibil. Conspiraţia este deci sordidă şi de loc tare, doar că noi am devenit acum slabi. Aceasta se petrece pentru că adevărul doar există, iar minciuna nu, şi atunci trebuie mereu re–inventată. Nu suntem retrograzi, amish, fundamentalişti, reducţionişti sau iraţionali, ci contrariul - maximalişti ai raţionalului.

Doar ştiinţa este finită... Ea a ajuns una din cele mai perfide mijlocitoare ale smintelii, cum scria Jean-François Colossimo. Sfântul Giulgiu nu poate fi reprodus prin nici un alt mijloc cunoscut. El nu poate fi înţeles în afara adevărului evanghelic al Învierii.

Ori noi suntem creştini dreptcredincioşi. Realitatea, scrie Eliade, este un criteriu care e dat doar de repetiţia şi participarea la ceva care depăşeşte particularul. Apostazia contemporană este nu atât aceea în care respingem adăvarul evanghelic – şi prin acesta civilizaţia noastră însăşi – ci aceea prin care înlocuim de-a dreptul înţelegerea noastră printr-un sistem idolatru. Facem astfel un mare pas înapoi...

Singura validitate a ştiinţei era aceea dată de limitele sale bine definite. Aceste limite bine definite nu mai există, acum că ştiinţa este încheiată. Sistemul de propoziţii ştiinţifice, aşa cum scria Karl Popper în Logica cercetării ştiinţifice, nu mai este falsificabil, prin lipsa de referinţe. Această lipsă de limite este limita ultimă, şi de aceea sfârşitul ştiinţei.

Civilizaţiile cad dinlăuntru, prin implozie, nu prin explozie.
Separaţia ( separatio suaviter et cum ingegno ) este calea prin carea sminteala intră în sufletul nostru, ca o perfida Capua a păcatului.

Ştiinţa nu mai poate fi separată de religie decât acceptând consecinţele dezastruoase care se ştiu ( manipulare completă a maselor, lagăre de concentrare, modificarea reacţiilor neurologice individuale şi a manifestărilor sociale prin implantarea de biochip-uri ), şi care sunt inacceptabile pentru civilizaţie şi întru totul apostatice.

Dar dacă ştiinţa este sfârşită, atunci ce ne mai rămâne pentru pricepere ? Acelaşi lucru ca şi pentru mântuire - Adevărul. Cum spunea predica de duminica trecută a părintelui Răzvan, Biserica nu informează atât cât aduce Duhul. Nimic, numai decât întregul, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu ne mai poate mântui prin informare... Doar întregul ne mai mântuie pe noi, cu tot cu înţelegerea noastră. Prin aceasta religia salvează şi ştiinţa, chiar când aceasta s-a definit prin diviziune sau diversiune !

Adevărul, Calea şi Viaţa sunt prezente peste tot, inclusiv în orice gând al omului “ de stiinţă ”. Fără ele, totul este pierdut. Totul dispare într-un hău fără forme şi fără sens, fără noimă, şi mai ales fără de realitate. Căci fără credinţă, fără de nădejde şi fără dragoste, orice înţelegere “ pură ” ca ştiinţa, este doar o sminteală. “ Science sans Conscience, ruine de l'âme ” este în acest sens, puritatea cea mai mare în grad la care s-a putut ridica vreodată ştiinţa, acest magisteriu izolat, de-acum cu totul sfârşit.

Urmează după orice ştiinţă apostatică doar Adevărul însuşi, prin a doua venire.

Ticăloşia pelasgică :-)

2006-04-11T20:37:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Robert Beekes se obstinează a evita cuvântul Pelasg în ultimul, remarcabilul Greek Etymological Dictionary, ajuns la litera omicron. Acolo totul este doar Pre-Greek...

Dar cine sunt aceşti atât de ticăloşiţi pelasgi pe care toţi par a voi să-i uite? Iată un mic breviar : Proto-Ionienii culturii Folteşti, precedaţi de proto-hitiţii culturilor Cernavoda şi Varna, ca şi de proto-arameenii Arimi sau ai taurului soarelui, au trecut cu toţii dinspre stepa cimmeriană, prin răsăritul Carpaţilor spre Dardania. ( Ultimii, la fel ca primii din şir au gonit pe Dardani şi au ocupat Troia. Din refugiaţii de acolo, unul dintre popoarele mării a ajuns în cadrul Marii Migraţii Miceniene şi în Laţiu, unde a fondat Roma…).

Cine vrea încă să se mire de "miracolul grec", să caute în Homer ceva claritate geografică acolo unde grecii stăpâneau deja malurile peste tot de o mie de ani deja... Proto-Ionienii au zărit din carele lor de luptă sau din barcazele tradiţionale puţine locuri dar prea multe lucruri peste tot pe unde au trecut. Asta erau ei ! Erau prea grăbiţi în Sturm und Drang-ul lor fondator, atât de agitat sau distinct de kalokagathia pelasgică, pentru a nota, roman, temeinic, ca inginerii, geografia, chiar aceea a plajelor. Erau însă munţi către zări, cu focuri pe înălţimi, prin fundal, mai peste tot, până în sud, la Bosfor şi în câmpia tesalică.

Copyright © 2006 Radu Ghindriş.

Străbunii grecilor le respectau, şi le-au lăsat în depărtările lor “pelasgice” mergând mereu mai spre sud, spre o ţară pietroasă, despădurită şi săracă, dar plină de golfuri cu multe ascunzişuri. Aceştia erau piraţi de coastă, niciodată intrând mai departe de plaje, nicăieri (Moses Finlay). Folosind digamma prototipică ( F- ), aceea cu care şi din oinos au făcut vin - F-oin, ei au numit “ meteorele ” scânteind ici-colo spre zare, care le apăreau ca o culme de chihlimbar bine umblată, cu straniul cuvânt F-elek.

Elec-tra era de altfel şi Pleiada prototipică, cea a vârfului, care obsedase atâta antichitatea străveche a culturilor Cucuteni încât trecea ritual, şi magic, pe vârful uneltelor de însămânţat...

Mult mai târziu – cam la trei mii de ani după aceea – goţii, apoi la încă cinci secole slavii, în drum spre Bosfor, au numit iar pe oamenii locurilor - pelasgii aceia “ mari ” şi vechi, cu acelaşi cuvânt – Velek. Noi ne-am mulţumit după descălecările din urmă cu numele Vlăhiilor, care scânteie şi azi ca “Românii la superlativ”. Vlăhia tesalică a Sărunei este şi cea vizitată de sfântul Apostol Pavel, imediat după Cesarea Philippi, nu cu mult înainte de trecerea masivă a goţilor pe mare dinspre Bosfor la sud în tot Imperiul Roman.

Aceeaşi rută pontică dinspre Bosfor, deja tradiţională, a definit mitologia fondatoare a pelasgilor, ca şi pe cea a celor care au preluat-o, piratereşte, înflorind-o în Antichitatea joasă şi dându-i forme clasice… Miracolul grec este un miracol pelasgic, deturnat.

Pentru că Nicolae Densuşianu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu au cercetat aceste fundamente care nu sunt acelea ale istoriilor academice, aceşti mari enciclopedişti au fost excluşi din mediile oficiale. Mai târziu un logician ca Anton Dumitriu a intuit acest uriaş filon, analizând pe presocratici, dar a fost ridiculizat pentru ideile sale de "megalitică a gândirii".

Amintirea pelasgilor este vie în toponime şi în nume de persoană, nu numai pentru specialişti, ca faimosul Georgiev. Într-adevăr, de la Vlaşca la Peleaga, şi de la vlăhiile din Aminciu până în Tatra, dacii sau pelasgii erau oamenii locului, cei ce cunosc văile, geodezia ancestrală, pasurile, săliştile, izvoarele, şi ţările sau rumâniile - locurile libere din depresiunile fertile de la munte.

Fig. 5 : Etimologii indo-europene pentru cuvântul "pelasg", care este numele "recent" al unei civilizaţii pre-indo-europene, "vasconice" la Vennemann, "pelasgice" la Niebuhr, Kretschmer sau Georgiev. Este probabil ca invadatorii dinspre stepe să fi găsit lărgimea sau întinderea acestei populaţii civilizate ca pe o caracteristică etnonimică. Dar ceea ce cred a fi mai probabil, este că ori numele "electric" al scânteietorilor oameni din întinsele ţări de la munte a dat pe acela de F-la-(s)-c, ori ambele caracteristici - răspândirea teritoriilor şi scânteierea culmilor - s-au păstrat în numele "pelasg".

Who cares ? I do :-) Slovacii Tatrăi numesc azi Walachei ţinutul muntos din nord, de unde spre vale, se vede piemontul, apoi câmpia pe unde Dunărea trece printre Alpi şi Carpaţi. Slovacii aceia ai lui Opăpa ( care a avut zece fraţi ) sau ai bunicului său îi numeau încă pe strămoşii noştri Valiek. Ca şi Rumelia turcilor ( Romania ) Valiek ascunde cu mare greutate, chiar în grafia imperiului austriac ( Waniek ) persistenţa valahului pelasg până-n inima Europei…

Când fanarioţii au ajuns în Principate şi au văzut ce bogăţii şi frumuseţi au lăsat în spate strămoşii lor proto-ionieni, nu se mai puteau opri din exclamaţii mediteraneene : Ti kalos ! Ce frumos ! Dar pelasgii, de loc imobili sau lipsiţi de scânteiere pe sub şubele lor groase de lână, ca oameni eterni ai locului, au înţeles să numească pe invadatori cu un alt cuvânt, nou, neaoş… După câte văd eu, e bine să nu ne mai ticăloşim atâta şi noi... !

Breviar de Invazie a Europei dinspre Stepă

2006-04-11T19:50:00.000+03:00

Blitzkrieg...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Pe scurt, celţii devin fierul de lancie al invaziei Europei vechi nordice, tot aşa cum cernavodanii şi folteştienii sunt pre-hitiţii şi proto-ionienii invaziilor dinspre stepă de pe la sud de Carpaţi. ( Aceşti “ SrdnyStogani – Mikhailovkani - Kemi – Obani ” călare, de faimă nord-pontică, mişunau prin stepă la nord de Crimeea în jurul anului patru mii î. Hr. Pe la 3000 î. Hr. sunt Yamnaieni, şi au deja căruţe şi morţi prin Pit Graves. La 2000 î. Hr. Srubnaya şi Usatovo, contemporani cu Andronovo, au mai degrabă Timber Graves decât faimă vedică. Plecând prin regatul neolitic al Varnei mai departe spre Asia mică, pe drumurile ancestrale ale ambrei la vale, vor fonda acolo culturi neo-chattice din care hitiţii şi arameii vor fi cei mai vestiţi ).

În tot acest timp dacii, cu un reflex preindoeuropean ancestral, se retrag spre culmi din Epir până în Moravia valahă, şi azi numită Wallachei.

Pentru un mileniu sau două, începând cu al patrulea dinainte de Hristos, celţii – care nu sunt străini “ cimmerienilor ” contemporani nord-pontici ai culturilor Andronovo şi Afanasievo – se extind în nordul Europei cu viteză de călăreţi de stepă. Ei sunt de altfel responsabili sau măcar contemporani cu extinderea pe drumul mătăsii spre răsărit, ai prea curioşilor toharici A şi B până hăt departe în China. Ei stăpânesc ca un fulger la scara Europei Vechi, toată Europa de la nord de Alpi şi de Carpaţi, şi trec până departe în sud, după Pirinei.

Ei sunt indoeuropenii prototipici şi nu şi mai curioşii indogermani, atât de ironic cel mai puţin indo-europeni dintre toţi indo-europenii !

Celţii sunt cei care încep istoria în Iberia, şi în insulele britanice, de unde alungă pe autohtonii vechi europeni picţi şi scoţi. Celţii ajung chiar să cucerească toată Scandinavia şi Islanda, întinzând regiunea faimoasă a amforelor globulare după 3000 î. Hr. peste pre-indoeuropenii localnici numiţi încă Trichterbecherkultur ( Funnel Beaker ).

Fig. 4 : Trichterbecherkultur : Ceramica preindoeuropenilor este un semn de maturitate, vechime, pace sau armonie. Ea are un scop ritual, cu "ochi" ai Zeiţei mai mult decât cu o capacitate maximă pentru o suprafaţă minimă, ca aceea a amforelor globulare invadatoare...

Celţii invadatori, cu slaba lor Schnurkeramik ( Corded Ware), cu Battle Axe, cu practicele dar grosolanele Globular Amphorae, fac culturile Harpstedt şi Jastorf apoi un continuu prin toată epoca bronzului nord-european până la Germania lui Tacitus şi la migraţia microasiatică al galaţilor sau Galatenilor. Mai multe detalii cu trasee are profesorul Beekes.

Aici privim pe celţi nu prin şcoala lui Trăsnea a acelor obscuri “ nos ancètres les Gaulois ” ci prin semnele lor pur geometrice, faimoasele ogham. Acestea, alfabet, elixir sintetic pentru divinaţie, sintaxă a mişcărilor de mână secrete ale druizilor, şi prin legătura cu o floră a Mitteleuropa-ei un cardinal sadea şi anume prototipic, nu pot fi celtice decât prin împrumut. Celţii vin din Asia iar ogham-ul descrie copaci europeni. Din această dilemă nu putem ieşi. Nu putem ieşi, am zis, decât dacă vedem – ne-retrospectoscopic – pe celţi ca pe nişte intermediari. Aceşti intermediari sunt transmiţători ai culturii locale a polului european apusean, superioare şi ancestrale, cultura preindoeuropenilor vasconi, care este tot aceea, paneuropeană în chip misterios, a Europei Vechi.

Restrângem, deci, de-aici mai departe, studiul nostru, pentru a lua putere, şi a o reda mai departe, însutită...

Daci şi Celţi

2006-04-11T17:08:00.000+03:00

Misterioşii Daci sunt cu adevărat cei mai puţin cunoscuţi dintre populaţiile antichităţii înalte a Europei.

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

După aluziile din Herodot sau comentariile tardive din scrierile fragmentare ale unui Pompeius Trogus sau ale glosatorului său Justinus, neamurile pământene merită toată atenţia cercetătorilor europeni. Neamurile pe care le-au găsit grecii la invazia pe care au organizat-o începând din regiunile lor de baştină cimmeriene erau încă acelea faimoase – căci încă sunt cele mai numeroase pe pământ – după acela ale “ indienilor ”. Această informaţie nu se poate menţine împreună cu imaginea de Épinal sau de pe Columnă a adversarilor târzii ai romanilor decât sacrificând adevărul.

Căci aceste populaţii preindoeuropene - care nu sunt vânători, nici piraţi sau mari navigatori de stepă - sunt încă acelea ale unor navigatori ai uscatului. Dar e vorba de navigatori autohtoni, abili, prin drumuri numai de ei ştiute, şi anume prin trecători fossatae ( sau Posade ? ) spre ţările ascunse de sus, de pe culmile munţilor - sau mult după, în depresiuni intramontane inaccesibile, bine păzite sau secrete. Munţii sunt locurile focurilor de pe înălţimi, ale faimoaselor şi meteoriticelor lumini cu care intră strămoşii noştri în conştiinţa culturală europeană.

Că sunt velasgi, pelasgi, F-elek_i, V-elec_i, vlaci, vlahi, ori păstori din Salonic şi Vlaşca până în Valahia moravă, ei sunt mobili. Scânteie ! Ard ! Lovesc apoi dispar. Zguduie din te miri ce. Electrocutează ! Ei locuiesc în stâne luminoase sau locuri nefundate, circulare, ca pritaneul sau coliba pelasgilor atenieni, tholos-ul sau altarul vechi, prototipic al Vestei, locuri numite peste tot "focuri" : da-F-ue sau dave.

Numele davei se păstrează nu doar în vasta dar tardiva toponimie nord-dunăreană, ci mai ales în numele fondatoare. Acestea sunt cu mult mai vechi decât se crede îndeobşte, ale ţărilor descălecate. Ele sunt acelea ale Ard Dealul_ului, Mult Dauă_i, şi Vlahia-ei înseşi, cu numele aproape electric al luminii Pleiadelor şi a Fenixului însuşi. Muntenia este doar un neologism derivat din zăpada cu care ne încununau misionarii papistaşi veniţi dinspre sud după fondarea Imperiului Vlah al Asăneştilor – Terra Montis nivium - Ţara Munteniei. Iar legenda Moldei sau numele “ ungurean ” al Terra-ei Ultra Sylvania-ei sunt doar atât – nume de citit iute pe sub zimbri şi corbi heraldici.

Toţi istoricii ciocoieşti care îşi iau informaţiile şi calapoadele gândirii de prin Google şi Wikipedia mai degrabă decât din focul viu al poveştilor de la stână sau direct din firea românului se plâng de lipsa imaginii surselor interne sau a chipului “ de sine şi către sine ” al dacilor. Dar această imagine este încă prezentă. E destul să nu privim aiurea ! Aşa se face că ştim însă de prin academii mai multe despre celţi decât despre daci !

Primele necropole indo-europene cu care aceste neamuri ciudate nord-pontice îşi fac loc în preistoria europeană sunt masiv înregistrate în Savoia, pe malul de sud al lacului Genevei, nu departe de statuia unui Brâncovean din faţa primariei apoi a cazinoului de azi din Évian ! Aşa intră zgomotul în istorie, prin curmarea vremilor de aur în care nu există poveşti despre oameni, nici îngrădiri, arme sau mari cimitire. Convieţuirea cu Dumnezeu este cotidiană, şi scrisul nu decade din demnitatea comunicării directe cu Dumnezeu, dacă vremile sunt de aur şi nimic nu zăngăne ca să tulbure vremurile.

Fierul, cât există local pe lângă autohtonii pre-indo-europeni din La Tène era interzis magic. Căci metalurgia, deşi defineşte epocile istorice, este arhi-străveche, şi anume de când pădurile ard şi vânele pământului se deschid, cu lacrimi de aur şi de argint în schimbul pârjolului oamenilor...

Ciocoismul Cultural al Ciocoilor Vechi şi Noi

2006-04-11T17:06:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Revenind la populaţiile europene apusene, care sunt desigur unitare – şi pe care mulţi le-au crezut misterioase ( atlantice, berbere, chattice , gigantice) sau chiar extraterestre – ele nu sunt, foarte probabil, altele decât cele autohtone.

Gintele de vânători conduse de şamani din breşele, văile dezgheţate sau insulele inter-glaciare de la începutul holocenului sunt bine documentate încă mult dinainte, prin faimoasele “ grote ornate ” din Ardèche, unde ultima descoperire mare este peştera lui Chauvet. Aceste ginte de vânători “ magdalenieni ” se extind mai peste tot începând cu holocenul, şi mai ales de-a lungul apelor. Astfel se produce popularea Europei în afara piemonturilor pe unde se adăposteau de frig, prin peşteri, mai toţi europenii din vremurile glaciaţiilor.

Imediat ce clima o permite, ei se şi aşează în sate, nu departe de malurile apelor cristaline provenite din topirea calotelor glaciare alpine şi pirineiene. Pe măsură ce culturile perene ale plantelor comestibile devin posibile, satele – ele însele noi – se extind la vale, nu numai prin faimoasele locuinţe lacustre, ci şi prin noi aşezări în luminişurile în jurul cărora se fac despăduriri. Astfel, populaţiile urmează în creştere cursul apelor, în ambele sensuri. Ele merg mai întâi spre vale. Apoi, în vremuri de restrişte – ca acelea de secetă şi climat de stepă rece europeană ( Younger Dryas ) – în eternă reîntoarcere, ele se întorc spre isvoare. Nu e de mirare că numele apelor păstrează acest secret al unei transhumanţe inevitabile. Toponimia veche, cercetată recent de Theo Vennemann, şi mai ales microhidronima “bască” este desigur la fel de unitară, dar mai ales persistentă, până azi, la peste zece mii de ani distanţă.

Cei doi poli importanţi sau cele două centre de populare originară se află deci autohton în Europa, imediat după Magdalenian. În concluzie, ele sunt cel apusean sau glozelian, şi cel răsăritean sau al Porţilor de Fier. În polul apusean sunt unele dintre cele mai însemnate depozite ale scrierii europene vechi, de la poalele Pirineilor ( Azilianul se referă la Mas d'Azil ) , cu toată Aquitania vasconă, şi până la poalele Alpilor, trecând prin Glozel. Regele Ferdinand al românilor a vizitat pe Émile Fradin dar lumea academică îl ignoră. De peste o sută de ani, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai nobile, dar mai ales de la descoperirile lui Émile Fradin încoace, lumea nu mai e la fel. Simpaticul plugar de lângă Vichy împlineşte în curând o sută de ani, şi sărbătoreşte aproape nouă decenii de luptă contra calomniei. Domnul să-l aibă în pază !

Amintirile acestor vremuri de început sunt tot mai numeroase în inventarele materiale, cum sunt cele de la Glozel. Şi aceasta se petrece de sute de ani încoace, în ciuda scuzei încăpăţânate a academiştilor. Aceştia ar mătura sub covor cioburile pe care nu le pot explica mai degrabă decât să schimbe istoria de Épinal pe care sunt plătiţi să o vulgarizeze. Dar ceea ce se află sub covor geme de greutate, iar covorul se subţiază şi se rupe. S-au adunat epigrafişti cu cinstite date, câteva duzini de volume, dar academiile îi snobează crezând că tot ceea ce nu publică oficial nici nu ar exista ! Dar există...

Mai mult, în inventarele imateriale ale culturii europene se află dovezi care nu pot fi şterse, pentru că zac în regiuni cu mult mai profunde şi mai fondatoare decât “ inconştientul colectiv ”. Dar antropologia culturală a şcolii universaliste, acum globalizante şi relativizante de la Épinal, ca şi noua campanie împotriva amintirii lui Mircea Eliade, nu au ieşit încă din tehnoanimism şi nici din barbaria tot mai cruntă a neoconservatorilor.

Să pun o mică cimilitură la încheire, pentru cei o sută de înţelepţi care caută zgârieturile de pe piatra mea : toate numele brânelor şi săliştelor celor doi poli europeni fondatori sunt simetrice. Într-adevăr, de la pelasgii tesalici prin Pirin Planina, urcând prin Drobeta spre miază-noapte, şi trecând la răsărit prin Bran şi pe la Rodna, până hăt departe, la apus, în Pirinei, Andor_a, Narb_ona, apoi urcând la Trebeta, tot aceleaşi sunete se aud, într-un sens sau altul.

Macrohidronimia europeană a luminii
Iar apele cele mai mari ale Europei se numesc încă pentru mult timp tot Ri-Dan_ul, Ro-Dan_ul, Pa-Dan_ul, şi Dan-eri - azi Rinul, Ronul, Padul sau Eridanul, şi, desigur, Dunărea noastră.

Ruşinarea Neruşinatului Europocentrism

2006-04-11T17:05:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Dar o divagaţie, sau mai degrabă o paralelă poate ilustra încă paradigma cercetării mele : Nu întâmplător, o altă regiune paradisiacă de aceeaşi anvergură originară în istoria culturală a omenirii este cea a muntelui Kailash din Asia de sud-vest.

Având aceeaşi configuraţie pătrată, muntele “ magic ” Kailash are, în Asia, aceeaşi semnificaţie originară ca regiunea din nordul Savoiei pentru Europa. Aceasta se poate urmări din importanţa străveche – de exemplu cea acordată de lumea vedică – a uriaşului fluviu Sarasvati, care avea odinioară, la vărsare, o gură largă de şapte kilometri. Sarasvati este azi absent din geografie, fiind o regiune aflată sub deşert şi mai ales sub ape – unde nu se opresc descoperirile uimitoare ale scrierii celei mai vechi asiatice ( în golful Khambat din apusul Indiei de nord ).

“ Cuadratura ” Cercului Ne-enciclopedic :

2006-04-11T17:01:00.000+03:00

Cunoaşterea cultivă caracterele…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cu cât sunt mai multe de cunoscut, cu atât se pare că aceste caractere ni se ascund. Poate este folositor să refacem această diferenţă de potenţial… Europa de apus a fost, imediat după glaciaţii, o mare “ vasconică ” – tot aşa cum cea de răsărit era de la începuturile civilizaţiei una “ pelasgică ”.

Centrele de unde purcede popularea Europei sunt, cel puţin în viziunea pe care am primit-o asupra istoriei, locuri strict autohtone. Acestea sunt documentate cultural de o tradiţie locală cu zeci de mii de ani înaintea holocenului ( perioada de după glaciaţii în care clima se încălzeşte şi în care marea platoşelor de gheaţă – pe alocuri groase de peste o mie de metri pe deasupra permafrostului, ca în Scandinavia – se topeşte brusc ).

Este firesc prin urmare ca regiunile cele mai calde ale Europei post-glaciare, ca nişte insule protejate geografic şi climatic prin văi de munte, sau configuraţii speciale de curs de apă şi microclimat, să fie primele în care să căutăm depozite ale scrierilor vechi europene.

Polul apusean sau vasconic este actualmente cel mai bine cercetat. El începe să se extindă încă de prin anii zece mii înainte de Hristos, de exemplu în jurul localităţii Mas d'Azil, de pe versantul nordic al piemontului pirineian.

Dar polul răsăritean sau pelasgic este şi mai vechi, şi mai stabil, deşi geografic ceva mai ascuns. Acesta este centrul străvechi al regiunii Porţilor de Fier – locul unde Dunărea străpunge Carpaţii. Aici toate culturile pre-neolitice sunt uimitor de mature, de la Lepenski Vir şi până la cele din peşterile din nordul Dunării. Ele înfloresc peste tot în locurile lungului defileu al Dunării şi pînă mult după cele din valea Cernei unde munţii sunt ciopliţi cu simulacre uriaşe, iar pietrele sunt gravate. Este important să remarcăm că prundul este aici cules şi însemnat cu semne gravate iar nu pictate cu “ alfabetul ” şi mai vechi al locurilor. Acesta este alfabetul, sau poate “ numai ” scrierea conceptuală pur geometrică pe care ciocoii culturali – care nu privesc încă de loc pădurile ci numai copacii pe care îi aleg ei – o mai numesc încă “ romanello-aziliană ”.

Limitele naturale dintre cele două regiuni “ polare ” ale extinderii în cercuri a populării Europei Vechi sunt culmile Alpilor de la cumpăna marilor ape ale Europei – o regiune de mai puţin de nouă sute de kilometri pătraţi din nordul Savoiei, de unde, pe sub lacurile glaciare Leman şi Boden, isvoresc atât Rinul şi Ronul, cât şi – mai ales – Padul şi Dunărea.

Regiunea pătrată a originilor apelor originare ale Europei merită atenţie. Apele acestea cristaline sunt cele ce dau viaţă civilizaţiei asigurându-i extinderea. Ele sunt singurele cursuri mari ale regiunilor fertile dintre gheţari, de-a lungul văilor glaciare care se desplătoşează atât de brusc în holocen, şi mai ales după mileniul climatologic numit de specialişti Younger Dryas.

Sunt ape curate, mitice, şi întru totul fondatoare. Apele de botez ale vremurilor post-glaciare provin dintr-o regiune “ cardinală ” pentru extinderea civilizaţiei în istoria veche a Europei. Ele sunt esenţiale. Aceasta se poate spune şi argumenta din mai multe puncte de vedere – din care voi privi mai departe, aici, doar pe acela al populaţiilor originare. Materialele de studiu sunt reduse, dar deducţiile sunt posibile, strălucite în confirmări independente, şi pe alocuri, cum vom vedea, imbatabile !

Sfârşitul Istoriei

2006-04-05T19:18:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Până la sfârşitul istoriei mai este însă ceva :

( ... ) mai este ceva de cerut limbii : să fie lucrătoare ea însăşi. Că ea explică ori nu trecutul şi îşi explică propriul trecut, este o chestiune pentru învăţaţi şi profesori. Viaţa spirituală s-ar preocupa tot atât de puţin de faptul că „ lucru ” e înrudit cu neologismul lucrativ, pe cât se preocupă de înrudirea dintre cosmos şi cosmetic. Numai că regăsirea sensurilor câte unui cuvânt poate însemna reactivarea cuvântului, iar de acest lucru are nevoie tocmai viaţa spirituală a omului. În limba noastră lucru a ajuns să însemne inerţia însăşi. Din această inerţie îl poate scoate o bună pagină de dicţionar.

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească
Creaţie şi frumos, pp. 280-281, 1987

( în afară de reactivarea, italicele din acest citat sunt ale mele ).

Ştiind eu toate acestea, cu cât m-am învrednicit oare ca să mă pun şi eu în lucrare ? Copiind pe străini am ajuns străin, şi ca ei mă ( cum ne ) hulesc sau ignor. Mai multe făceam când eram acasă... De acolo voi şi relua firul :

Pe la sfârşitul anilor optzeci ai ultimului secol din mileniul trecut ne strângeam la Ioana şi Horia, în ceea ce s-a numit apoi „ Foişor ”. Luam mai întâi o cină mică, vegetală, pentru pregătirea căreia muncea mai ales Horia. Apoi atacam câte o temă fixată dinainte de noi toţi. Dintre aceştia – Horia, Dima, Doru, Dragoş şi cu mine, primii trei „ făcuseră ” armata şi facultatea de fizică împreună. Ultimii patru urmaserăm doar liceul, în aceeaşi clasă de la „ Viteazu ”, iar cei doi de la urmă „ absolviserăm ” şi medicina. Nu veneam cu toţii la Horia tot timpul, dar să gustăm ce aveam o făceam cu toţii câţi eram, mereu.

Coenaculum va să zică nu prea era. Nici, de altfel, vre-un symposion. Dacă nu beam, de vorbit, vorbeam, câţi rezistam, până adânc în noapte. Prima săgeată nu a întârziat să-şi ia zborul. Aceea ardea tare puternic în drumul ei cel bine ochit. Era, bineînţeles, acolo, un alt foc decât se putea vedea din balcoanele instituţiei vecine a Foişorului de acelaşi nume.

Reflectând rostul lui „ de ”, sensul acela înflăcărător nu mi-a devenit limpede decât mult mai târziu, în străinătate. Căci de fapt, întru acel Foişor, „ de foc ” am gândit, am citit şi am scris şi eu, mai apoi, cât s-a putut, adică aproape tot timpul. Rezultatul se vede, de bine, de rău, în „ tăietura ” plină de foc ce urmează mai sus.

Paideusis - sau ce pedeapsă cumplită este învăţul fără dezvăţ...

2006-03-27T23:10:00.000+03:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Pedeapsă vine de la frumosul verb grec „ paideuo ”, a educa
( „ Iaste sărac… cel ce n-are învăţătură şi bună pedeapsă ” ).

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească,
Creaţie şi frumos, p. 285, 1987

( … )

În Predoslovia la traducerea biblică din 1688 se vorbea despre cei
„ pedepsiţi întru a noastră limbă ”. Pentru un om de cultură contemporană
pedepsit într-o limbă naţională, cum suntem încă, problema este să vadă
„ pedepsită ” la rândul ei limba sa, laolaltă cu toate universalurile lumii. ”

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească,
Creaţie şi frumos, p. 285, 1987

Fig. 3 : A nu vedea copacii, iar nu pădurea - care este peste tot în leagănul neamului românesc - iată pedeapsa limbii noastre ! Copyright 2004 © Celin Peţeanu.

Cumplite vremi ! „ Pedeapsă ” în sensul curent de azi vine din „ paideusis ” - cuvânt care în greceşte înseamnă chiar acum învăţare, de la paideuo – „ a învăţa ”. Cum se poate ca sensul acesta, atât de viu pentru traducătorul Bibliei lui Şerban încât acesta îl trece şi în predoslovie, să fi dispărut complet din limba noastră ?

E simplu ! Doar era atât de limpede ! Tocmai pentru că am uitat de vechea „ Pedeapsă ”... Poate pentru că şi „ cumplit ” înseamnă la origine altceva decât tot ce credem azi, când îl scriem şi îl citim aici. Într adevăr, el însemna doar… complet. Iar învăţarea era in vitiare – intrarea în viciu. Dacă învăţătura a ajuns a fi pentru noi azi o pedeapsă, învăţul un viciu fără dezvăţ şi întregirea un lucru cumplit, este pentru că, fără îndoială, trăim sfârşitul istoriei. Şi dacă e la capăt, ca orice fire încheiată, atunci se poate în fine încerca a spune povestea istoriei, de la început, aşa cum a fost. Asta voi face mai departe, mai sus...

Argument

2006-03-17T17:04:00.000+02:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Puţini autori sunt ca primul, şi apoi Celălalt Noica ! În spatele fiecărei fraze pe care o scriu ei se află o carte întreagă, chiar când unul din ei traduce doar, aşa ca aici mai jos - din Platon. În frazele lui Constantin Noica afli o bibliotecă. În spusele părintelui Rafail afli harul. Cu ei, cu el cu tot, auzi mereu câte un om adevărat vorbind tuturor, şi de-a dreptul. Dar mai simţi asta tot aşa cum simţi bradul în aerul de munte. Astfel şi cum bănui pădurile cele vechi şi pline, atunci când păşeşti pe cetina lor verde, aceea mereu nouă, cu miros drept, ca tămâia dinaintea Lui.

Doar la Eminescu, şi – paradoxal – la Mateiu Caragiale am mai perceput curgerea aceasta lină, de fluviu uriaş, a ideii prin fire.

Alţi scriitori şi gânditori sunt „ ficşi ” sau „ definitivi ” şi poate n-ai să poţi să schimbi niciodată o iotă din ce au mai scris şi ei. La cei doi Noica însă, o viaţă întreagă nu-ţi ajunge chiar şi numai să spui tuturora ceea ce trebuie, fiecăruia după numele său, aşa cum o fac ei. Noica filozoful te îmbie să scrii mai departe, şi iată, o şi faci ! Noica ieromonahul este atât de smerit încât nu scrie de fel...

Între cei doi Noica s-a oprit desigur şi cea mai dulce parte întreagă din rostirea românească, şi s-a încheiat şi istoria... Cultura este a Duhului sau nu este !
Toată aiastă serie de volume despre „ cele dintr-ale lui Abaris din Miază-Noapte ” e astfel doar o încercare. Dar care ?
Încercarea mea guralivă este aceea de a cerceta. Ce tare este cerul ! Cer - ce tare !
Iar cercetarea este a acelora ce se află sub o fericit aleasă, strălucit tradusă şi întru toate, mereu tainică, dar limpede sintagmă. Ah, dacă ar fi un cuvânt care să poată exprima legătura care era între lucruri înainte ca omul să tot spargă, separe apoi să refacă el lumea... Am încercat să cercetez ce le-ar putea lega pentru mireni, filozofi ori ba, iar Abaris acesta mi-a zis că pot numi cuvântul „ cardinalitate ”. Vom mai vedea ce poate...

Fig. 2 : Mărit aici cu lupa este rândul al patrulea, în pagina 73 din traducerea lui Constantin Noica la Charmides, 158b-c :
(...). ei men soi êdê parestin, hôs legei Kritias hode, sôphrosunê kai ei sôphrôn hikanôs, ouden eti soi edei oute tôn Zalmoxidos oute tôn Abaridos tou Huperboreou epôidôn, all' auto soi an êdê doteon eiê to [158c] tês kephalês pharmakon: ei d' eti toutôn epideês einai dokeis, epaisteon pro tês tou pharmakou doseôs. autos oun moi eipe poteron homologeis tôide kai phêis hikanôs êdê sôphrosunês metechein ê endeês einai;

Cine este Abaris ?

2006-03-10T03:29:00.002+02:00

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2009 All Rights Reserved. Copyright Requests Here Please !

Abaris este medic. Medic acesta este nu atât o meserie cât un atribut mai general în sensul vechi european al lui mederi, ceea ce însemnează desigur întregire peste tot, şi nu numai în glosele etimologice inspirate ale lui Theo Vennemann. Profet, binefăcător, vestit (dar mai ales „ unic ” apoi chiar „ ubiquitar ”) Abaris este, cum se pare, mai în toate, un tip uman exemplar. Şi aceasta nu doar pentru Socrate ! Prototipic pentru strămoşii dacilor din „ veacul axial ”, Abaris este pomenit cu evlavie de toată floarea cea vestită a Antichităţii înalte, şi chiar de primii creştini, la o mie de ani mai apoi, de pildă de părinţii cappadocieni - Vasile cel Mare, apoi de câtre sfântul Grigore, fratele sfântului Vasile. Iar acest „ veac axial ” nu-i doar acela al întemeierii Romei sau al primei Olimpiade, acela al lui Zalmoxis, a unui deutero-Isaia, apoi Buddha, Zoroastru, Confucius, Lao Ţî, Pitagora - mă rog, pe orişicine dorim să mai punem aici... Acesta, desigur, nu e doar veacul captivităţii asiriene a lui Israel ( apoi babiloniene a lui Iuda ) ci şi acela - cum a observat, între alţii, Karl Jaspers - veacul contemporaneităţii profeţilor acestora, cu aproximativ şase seculi înaintea singurului eveniment real al istoriei, venirea Mântuitorului printre noi.

Fig. 1 : Coperta a IV-a a volumului al doilea din seria lui Abaris.