by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org
Am privit până acum lumea prin inspecţie şi un fel de superspecţie. Dar cum „devine cazul” în încheiere, şi pe sub pielea lucrurilor, într-o încercare de definiţie „de sus în jos” ?
Partea întreagă
Ei bine, cardinalitatea este proprietatea oricărei mulţimi de a se cuprinde ca parte. Această parte, orice parte, nu este doar o parte oarecare. Ci fiecare este, anume, una specială. Este vorba despre o parte care vizează în chip de loc izolat întregul.
Ea se numeşte tocmai „parte întreagă” – o denumire de loc contradictorie, deşi în mod vizibil circulară, ca orice paradox al rostirii, ca un mic preţ plătit pentru întregire.
Nu este astfel vorba aici despre vre-o independenţă axiomatică în definirea acestui tip… particular de parte. Nu este vorba despre o parte care să ne solicite un purism goedelian. Dar atât este de spus - dacă o parte este izolată, ea nu mai este decât parte, şi nu mai e parte întreagă.
Am spus doar atât, deoarece da, este vorba aici de o pars pro toto, adică de o logică multivalentă (sau a lui Hermes, cum a numit-o Constantin Noica). Cardinalul este o astfel de pars pro toto.
Ni se pare greu de perceput, dar pricepem : totul este legat cu totul, nu sunt realmente decât întregi, care au un soi de demnitate întregitoare. E vorba de cardinalite dearece doar ea iese din ordinea unei lumi... ordinare, aceea în care legile sunt doar ale oamenilor.
Dar de ce e nevoie de părţi în întregi?
Pentru că părţile însele se agregă vital într-o reţea perenă de sens. Aceasta este viaţă. Tot restul este uniformitate ordinară, decăderea de la nume la număr. Cum ne spunea avva matematician părintele Petroniu la Prodromu, varietatea este un chip reflectat al Dumnezeirii, care reflectă de tot atâtea ori pe Dumnezeu.
Cu limbajul sec al matematicii, este vorba despre o formidabilă capacitate, pe care nici fractală nici topologic kleiniană nu o mai putem numi : Părţile întregi formează pro toto o structură cu totul reală – aceea cardinală a lui Ens Realissimum. Pe limba strămoşească a ciobanilor de munte din care mă trag la rându-mi - un limbaj mult mai aproape de realitate decât orice compunere apuseană oricât de filosoficească, se poate spune direct : ruga este doar a inimii !!! Iar dacă nu o aduci în inimă, o pierzi !!! Crezul are sensul cel mai cardinal posibil !!!
Partea întreagă... Păi ori e parte, ori e întreg ?
Matematic, recte sec, recte nu prea tăios, cum scria părintele Stăniloae în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ar fi fost simplu de tot :
Cardinalitatea este o proprietate a infinitudinii în sens cantorian. Infinitudinile devin numerabile prin capacitatea lor uimitoare, contraintuitiv pricepută, dar limpede - aceea de cardinalitate (Georg Cantor). Apoi, dacă Universul însuşi cuprinde vectorii sau săgeţile timpului în mod simetric, cum credea Goedel, ca pe o teorie a dimensiunii oarecum invariantă în raport cu sensul, ei bine, atunci întrebarea „ori parte ori întreg” nu mai este chiar un paradox. Ea tolerează erori mari, ca aceea a confuziei dintre Creator şi creaţie...
Iată cum stau lucrurile :
Dacă tot ceea ce ni se pare abnorm – gigantica mantie cu care s-ar tot întinde universul de la Big Bang spre zeci şi sute de miliarde de ani lumină „distanţă” nu e decât simetria unei închideri kleiniene, către o granularitate fină şi foarte expansivă a particulelor „elementare”, atunci toate aceste „paralelisme” sunt de fapt doar acelaşi ax cardinal, care este balamaua reală a lumilor adevărate. Chiar prin eroare ajungem unde trebuie...
Am scris eroarea, pentru că lumea nu e "făcătura iezuită" a Big Bang-ului, în cosmogonia calpă a dezinformatorilor de profesie, ci aceea reală a Facerii.
Lumea are un Creator, fără de care nu există.
Balamalele din făptura cardinalităţii sunt astfel partea întreagă din întreg, şi întregul devine bine oglindit în fiecare parte. Cardinalitatea este actul proiecţiei vizibile a invizibilului, felul cum Domnul a lăsat lumii pe care a făcut–o o parte din dumnezeirea lui, în iubirea lui nesfârşită şi perfectă.
Balamalele lumii sunt, cu alte cuvinte, oglinda şi săgeată admirabilă "a lui Abaris". Abaris acesta "Sirab" sau bar sirab, apare şi el acum, în lumina cea mai bună în care se poate îmbăia cineva : Astfel scria despre el sfântul Vasile cel Mare ca de un prooroc din miazănoapte, prea puţin cunoscut până azi. Eu cred că am avut în Basarabia un profet al venirii lui Hristos printre noi pentru a învinge moartea şi a răscumpăra păcatele noastre. Abaris a văzut înainte foarte departe, ca adevăraţii iudei, profeţii mari şi mici. Abaris, prin tot ce făcea, dovedea că numai păcatele sunt moartea. Dar a văzut el oare că Mântuitorul va purta pentru noi Crucea, care este Viaţă...
Cardinalitatea este în fine, totodată, doar un nume pentru încercarea pe care o fac de a pricepe ce nu se poate pricepe cu minte omenească. Până ce mintea nu coboară în rugăciune în inimă, nu suntem întregi spunea părintele Sofian. Dacă Adevărul, Calea şi Viaţa ar putea avea alt nume, s-ar şti. Ori scris este, doar prin Fiul ajungem la Tatăl.
Ei, pentru Tomii mei, dacă s-ar putea face măcar un soi de reprezentare, ca un triunghi, atunci l-am pune cu vârful spre Adevăr, şi lucrul acesta ar fi un lucru cardinal, ca în vremurile când oamenii nu decăzuseră atâta în necredinţă. Dar tot nu am face decât să numim altfel aşezarea noastră în rugăciune. Ruga în puterea Numelui se face ca să ţină lumea. Ruga este ca să unească pe cel ce se roagă şi pe Domnul. Ruga e direct aceea a inimii când nu e irosire prin ritualizare.
Acum, înainte de a tăcea în fine despre cardinalitate, am numit prin urmare ceva. Am spus cu un singur cuvânt întregul prin care isihia (sihăstria), pacea, şi legea din strămoşi cresc, în neîncetata rostire în jurul căreia creşte credinţa.
Poate că întru totul cel mai bine a numit-o sfântul părintele nostru Arsenie Boca :
Am decăzut, scrie marele nostru duhovnic, de la nume la număr.
Dragul meu părinte, dacă s-ar putea restitui printr-un pic de bunătate numele, atunci aceasta ar fi cardinalitatea.
2006-07-07
Un Pic de Sistematizare : Ce Ar Mai Fi şi Cardinalele Aiastea ?
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org
Cardinalele sunt invarianţi temporali, aritmetici, metafizici, topologici, şi geografici. Etimologia cardinalelor e grăitoare : Ea nu este aceea a ierarhiei papistăşeşti, ci doar aceea a "balamalelor" celor mai strălucitoare ale lumilor – cele ale inimii. Băierile inimii...
Kardo, spuneau primii latini, este nordul, este balamaua, este *kerd-, cordul, pieptul sau ţâţâna - în sens de sân, dar şi de axă minunată. Ce fac ţâţânele acestea ale lumii când lumea nu e scoasă din ele? O hrănesc! O ung! O miruiesc! O mişcă!!!
Să le lăsăm deci să lucreze, după ce le-am priceput coerenţa internă, care este una de dincolo de această lume. Căci garanţia continuităţii lumii este proiecţia unei dimensiuni din afara ei, pe care am numit-o aici, foarte modest, tot cardinalitate – deopotrivă o proiecţie vizibilă a invizibilului cât şi actul ei de a exista - un fel de străpungere.
Ea este, ca şi fiinţa – când urmăm firul poveştii, ori intuiţia noastră cea mai profundă – şi nu este, ca şi credinţa, atunci când vrem doar să o pipăim. Ea este subiect şi predicat, atribut şi complement, recte toată rostirea sintactică! Ea este tot universul discursului, aşa cum este el mereu construit!
Discursul cardinal nu poate fi niciodată deconstruit! Căci cardinalitatea reverberează la nesfârşit, în orice există. Aici ţipă ca şi ştiinţa, în toate instanţele ei, acolo tace de câte ori deschidem porţile sufletului spre ea. Şi nu invers ! Cine deschide doar „cu ştiinţă” porţile inimii, nu face o operaţie cardinală, ci nimereşte numai cu oiştea în gard.
Cardinalitatea, ca şi vorbirea din inimă – din care se trage, odată cu teama iraţională dar foarte sănătoasă de a rosti altceva decât adevărul – este cu adevărat salutară! Cardinalitatea ne uşurează lucrul corpului, ne întemeiază cetatea, ne ridică şi casa. Cardinalitatea ne arată cum lucrează tainic cosmosul şi ne apropie porţile cerului, ca la Boboteze sau ca la Sânziene, când şi soarele a stat, pentru ca tot cerul să fie lăudat.
Căci aceasta şi este în concluzie, cardinalitatea – un şir de balamale foarte tari ale acelor porţi adânci ale cerului. Ne-am uns cu ungerea lor de pe acelea, atât cât ne-am priceput, în viaţa noastră, cu fiecare efort de privire...
Neamul românesc la rându-i se lasă uns de cer în interiorul orizontului dacic.
Ne-am uns pe frunte cu binecuvântarea părintelui pentru ruga noastră !
Cine le urmăreşte, la acea poartă de intrare în Cetatea Cerului, cum se zice în colindă, ca Ariadna cu firul, acela nu se mai teme. De acuma, dacă mai şi greşeşte, poate povestitorul să tacă, să treacă la lumea adevărată.
Să tacă? O facem încă, zidind cu îndrăzneală tăcere.
Am priceput în fine cum tăcerea ne deschide poarta... Pentru că doar astfel nu săr balamalele... Nici nu ne ies, nemaifiind unse, cu toate porţile, din ţâţâni!
Copyright © 2006 danwaniek.org
Cardinalele sunt invarianţi temporali, aritmetici, metafizici, topologici, şi geografici. Etimologia cardinalelor e grăitoare : Ea nu este aceea a ierarhiei papistăşeşti, ci doar aceea a "balamalelor" celor mai strălucitoare ale lumilor – cele ale inimii. Băierile inimii...
Kardo, spuneau primii latini, este nordul, este balamaua, este *kerd-, cordul, pieptul sau ţâţâna - în sens de sân, dar şi de axă minunată. Ce fac ţâţânele acestea ale lumii când lumea nu e scoasă din ele? O hrănesc! O ung! O miruiesc! O mişcă!!!
Să le lăsăm deci să lucreze, după ce le-am priceput coerenţa internă, care este una de dincolo de această lume. Căci garanţia continuităţii lumii este proiecţia unei dimensiuni din afara ei, pe care am numit-o aici, foarte modest, tot cardinalitate – deopotrivă o proiecţie vizibilă a invizibilului cât şi actul ei de a exista - un fel de străpungere.
Ea este, ca şi fiinţa – când urmăm firul poveştii, ori intuiţia noastră cea mai profundă – şi nu este, ca şi credinţa, atunci când vrem doar să o pipăim. Ea este subiect şi predicat, atribut şi complement, recte toată rostirea sintactică! Ea este tot universul discursului, aşa cum este el mereu construit!
Discursul cardinal nu poate fi niciodată deconstruit! Căci cardinalitatea reverberează la nesfârşit, în orice există. Aici ţipă ca şi ştiinţa, în toate instanţele ei, acolo tace de câte ori deschidem porţile sufletului spre ea. Şi nu invers ! Cine deschide doar „cu ştiinţă” porţile inimii, nu face o operaţie cardinală, ci nimereşte numai cu oiştea în gard.
Cardinalitatea, ca şi vorbirea din inimă – din care se trage, odată cu teama iraţională dar foarte sănătoasă de a rosti altceva decât adevărul – este cu adevărat salutară! Cardinalitatea ne uşurează lucrul corpului, ne întemeiază cetatea, ne ridică şi casa. Cardinalitatea ne arată cum lucrează tainic cosmosul şi ne apropie porţile cerului, ca la Boboteze sau ca la Sânziene, când şi soarele a stat, pentru ca tot cerul să fie lăudat.
Căci aceasta şi este în concluzie, cardinalitatea – un şir de balamale foarte tari ale acelor porţi adânci ale cerului. Ne-am uns cu ungerea lor de pe acelea, atât cât ne-am priceput, în viaţa noastră, cu fiecare efort de privire...
Neamul românesc la rându-i se lasă uns de cer în interiorul orizontului dacic.
Ne-am uns pe frunte cu binecuvântarea părintelui pentru ruga noastră !
Cine le urmăreşte, la acea poartă de intrare în Cetatea Cerului, cum se zice în colindă, ca Ariadna cu firul, acela nu se mai teme. De acuma, dacă mai şi greşeşte, poate povestitorul să tacă, să treacă la lumea adevărată.
Să tacă? O facem încă, zidind cu îndrăzneală tăcere.
Am priceput în fine cum tăcerea ne deschide poarta... Pentru că doar astfel nu săr balamalele... Nici nu ne ies, nemaifiind unse, cu toate porţile, din ţâţâni!
Subscribe to:
Posts (Atom)