Fata moşneagului

Cardinalitatea basmului românesc

by Dr Dan Waniek, MD
All Rights Reserved.

Copyright © 2009

... Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

Vasile Voiculescu

Poetul, scriitorul, redactorul radio şi medicul Vasile Voiculescu, deţinut politic, mărturisitor al lui Hristos din Rugul Aprins

Andra ştia basmele pe dinafară. Dar le cerea, insistent, de câte ori avea nevoie să le audă iar. Exactitatea redării lor era surprinzătoare. Virgulele şi intonaţiile erau respectate, şi nerăbdarea cu care se pregătea audierea lor, în serile lungi în care ni le povesteam, era întrecută doar de facultatea ei uriaşă de a corecta orice abatere – sau numai variaţiune – pe tema poveştilor serii. Nu ne puteam depărta în nici un chip de la basmul original. Mi-am pus deci, de pe atunci, problema rostului acelor basme.

Folclorul copiilor este conservator. Tăria percepţiilor, şi caracterul formator al înţelegerii lor proaspete, adesea crude, şi mereu juste, face minuni. De aceea transmiterea, odinioară neîntreruptă, de la generaţie la generaţie de copii, a primelor naraţiuni exemplare, este cu desăvârşire limpede, şi aproape dreaptă. Sunt doar două răspântii, pentru că bunicii le povesteau nepoţilor, dar şi nepoţii îşi povesteau basmele între ei. Odată iniţiaţi, copiii îşi spuneau poveştile lor şi “ afară ”, pe teritoriul un pic mai larg al curţilor din vecini, între ei. Pentru că aceasta se petrecea într-un interval de timp destul de îngust, răspândirea laterală în timp a basmelor nepoţilor era limitată în chip natural, tocmai pentru că diferenţele prea mari de vârste excludeau comunicarea eficientă dintre ei şi copiii vecinilor. Amintirea naraţiunii exemplare este păstrată însă şi în cohorte, de exemplu trecând prin toate vârstele până la bătrâneţe când copiii ajungeau şi ei bunici. Faptul că “ pe vremuri ” bunicii, mătuşile şi uncheşii se întreceau între ei ca să povestească la rândul lor, mai departe, şi nepoţilor, mai tot ce ştiau, depăşeşte în puritate orice alte memorii fondatoare.

Dacă puterea formatoare a basmului este durabilă şi pură ca o floare, de ce este ea oare şi atât de atotputernică şi atât de fragedă ca o iubire ?

Iată ce cred : Basmul transmite în mod efectiv tot esenţialul. În ciuda deformării sensului numelui său, basmul este o naraţiune a realităţii. El este mai reprezentativ decât orice alt sistem de “ imagini ” asociate originilor noastre. Arhetipul basmului este întotdeauna triplu : El reprezintă pe eroul exemplar în toate cele trei feţe ale realităţii sale : el se naşte, într-un chip unic, parcurge o cale, pe cât de primejdioasă şi de variată pe atât de miraculos invariantă ( de obicei trei tărâmuri ), şi în fine nunteşte. Uneori chiar moartea este un chip de nuntă, ca în Mioriţa care are identitatea narativă a unui basm fondator, alteori reîntoarcerea este schimbarea perpetuă de vămi care caracterizează trecerea pragurilor pe care le întruchipează nunta, ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Dar în toate basmele româneşti este vorba doar de esenţial.

Iată cum :

Eroul exemplar al basmului românesc este “ născut frumos ”. Iată prin urmare şi de ce este nevoie de dragostea perfectă a părinţilor, şi cea dintre părinţi – o dragoste desăvârşită, pentru că este echilibrată şi delicată, dar infinită şi deci atotcreatoare. Chipurile Troiţei sunt tot atâtea naraţiuni ale dragostei dintre feţele cele mai frumoase ale lumilor, cele ale Sfântei Treimi. Eroul basmului românesc poate fi adesea un fiu de Împărat, dar el nu este nici evghenist, nici cehai şukar, şi nici porfirogenet. El este doar “ fătat ” frumos. Este vorba mereu despre un făt fără ispită, un făt cu adevărat curat, un făt din care se poate începe lumea. Făt Frumos şi Prâslea – care este începutul “ prăsilei ” sufleteşti exemplare – sunt deci cardinaliceşte echivalenţi. Cu ei începe cu adevărat lumea, care a fost distrusă până la ei, cum este întotdeauna distrusă ea, doar de păcat. Acest Făt nu se poate lupta decât curat, în trântă, “ pentru că e mai dreaptă ”. Nu întâmplător părintele nostru drag, ieromonahul Rafail Noica, fiu de mare filosof, vorbea despre calea cea dreaptă ca fiind firea omului. Când eroul luptă pentru că “ o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor ” Hristos învinge împărăteşte, pentru că eroul este cu El, mereu întors la El. Lupta este firească, iar Fata Moşneagului luptă şi ea, deşi nu pare, mai tare ca piatra, şi mai iute ca săgeata. Iubirea este o luptă, iar iubirea de Hristos este singura luptă, o cale de luptă, prin care câştigăm cu adevărat viaţa.

Încercările pe care le suferă Fătul nostru cel Frumos sunt aşadar tainice, grele şi fondatoare. Tărâmurile sunt trei, la ele se ajunge ades printr-o fântănă, iar esenţa fiecăruia poate fi condensată printr-un cuptor feremecat ( de obicei un sân de fată ) într-un singur măr dintr-un metal fără pată. Doar în Harap Alb eroul moare pentru a fi înviat, dar aceasta, atenţie pentru cei ce nu sunt vicleni ca şerpii, este o ispită, pentru că Harap Alb nu este un basm tradiţional. Deşi nu pare a fi nici “ cult ”, basmul lui Ion Creangă este de fapt doar un calc alchemic, întortocheat, şugubăţ, însă de tot tantric. Cum altfel s-ar fi găsit sub salteaua răspopitului învăţător, fiu de cojocar, şi tatăl căpitanului Creangă, cei şapte mii de galbeni ? Harap Alb, cu toată reclama respectatului Vasile Lovinescu, nu e decât o cacialma a masoneriei junimiştilor care şi-au depus în talentul humuleşteanului cel caterisit toată otrava lor dulce şi nu chiar atât de limpede curgătoare ca Ozana. Este cu atât mai uimitor cum geniul coţcăresc al punguţei cu doi bani s-a înmulţit atâta prin hrube cu moş Nechifor Coţcariul, până ce câteva arhetipuri curate au ajuns de au răzbit, tainic, şi prin el. Este vorba de victoria jertfel fără sânge, a albului contra roşului, de biruinţa definitivă a Fiului de Împărat asupra Spânului, care se credea stăpân doar pentru că fiul de împărat zăcea în fundul fântânii... Să ştim deci de-acum să deosebim Acul de Baros… Un produs “ cult ” cu adevărat pur este Făt Frumos din lacrimă. Aici transcrierea arhetipului este făcută de Românul Absolut, care moare asasinat şi denigrat, dar nu trădează gândul său cel mai curat. Genunile din lumea Genarului sunt adânci cât în Prâslea, căruia mumele din adâncuri îi înghit până şi coapsa, căci ghionoaia tot trage la carne dulce, însă tot Prăsilea iese până la urmă la lumină către nuntă. Prietenii lui Făt Frumos născut din lacrimă sunt albinele, caii fermecaţi şi furnicile, prototipurile cele mai strălucite ale Vechii Europe…

Nunta este împlinirea Căii. Greuceanu poate rămâne cu numele în lumea celor grei, dar fiecare părticică din miri este de-acuma perfectă, pentru că mirii s-a regăsit în unire, cu Cel ce i-a unit. Numele mirului din mire este cu totul tainic… Nuntaşii, ei, au nevoie de sare în bucate. Dar botezul este întotdeauna numai împreunarea cu Hristos, Căruia locul nostru din inimă nu Îi este niciodată pe mai departe destul de bine curăţit prin gonirea satanei. Satana are nume legiune, de la împieliţat şi viclean, la aghiuţă, şi scaraoţchi. Nunta însă este ultimul nume, şi singurul pe care îl capătă mirii, care sunt de-acuma una, iar nu muiere şi bărbat ( nume foarte concrete ). Nunta este întotdeauna un fapt cosmic, ca şi Sfânta Liturghie. Taina nunţii este participarea la Întreg. Drumul reîntregirii este suferinţă, iar pântecele mare al lumii în care suferim, ca într-un trecător tărâm, nu este deschis decât într-un singur loc, care este ieşirea din suferinţă prin întoarcerea la Hristos. Mandorla este zgăul pântecelui cel încăpător al lumii, în care se întrevede, prin fântăna de lumină, Hristos, Singurul născut din Sfânta Fecioară. Mandorla nu este capătul, ci începutul. Nu degeaba strămoşii plângeau când li se năştea un copil, prin zgăul mic şi se veseleau la înmormântare, la trecerea pragului prin Zgăul cel mare al împreunării cu Hristos. În lumea păntecoasă de până la viaţa veşnică oricine, chiar şi sufletul cel mai greu se poate uşura numai prin iubire, cu care trecem de tărâmul acesta, cel mai întunecat, doar dacă iubirea ne este mai tare ca orice încercare, ca aurul în foc.

Cardinalitatea este numele pe care îl dau legăturii dintre creaţie şi Tatăl creator. Chipul cel mai adânc lămuritor al dumnezeirii este imanent în orice aspect al creaţiei. Acest aspect este discret doar datorită mărginirii iubirii noastre. Dar acest aspect rămâne tainic şi continuu legat printre tărâmuri, dimensiuni şi încercări. Chipul acesta explică deci atât simbolul imanent oricărei descrieri prin Cuvânt, cât şi exprimarea prin simbol a esenţei. Am găsit prin urmare, între apofatism şi înţelegerea catafatică, o cale admirabilă, aceea în care copiii sunt iniţiaţi dacă ne mai amintim şi mai voim să le povestim, fără greş, basmul copilăriei. De acest basm nu ne putem îndepărta, orice am face, şi oriunde am fi. Nu plecăm la Domnul până ce nu-l transmitem, la rândul nostru, mai departe.

Basmul exprimă aşadar mereu întregul, adică Adevărul, Calea, şi Viaţa. Naşterea sufletului care este o taină de o veşnicie dumnezeiască, drumul sufletului, care este o încercare de creaţie interioară, şi nunta sufletului, singura care asigură trecerea în tărâmul veşniciei, sunt cu toate în basm.

Rămâne de mirare în concluzie, dar de acum îmi este un pic mai tainic desluşit sau numai ceva mai armonios întrevăzut, cum cardinalitatea basmului românesc este perfectă, pentru că basmul românesc nu poate exista în afară de Hristos.

Cu câtă delicată putere scria Voiculescu cel tănăr ( publicat în 1916 ), versurile acestea fragede, despre esenţa basmului românesc în vremurile de cumpănă care ne trag pe noi toţi spre pierderea sufletului :

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi…
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza-ncet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

… Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă ?
Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni…
Şi luându-şi lumea-n cap copila pleacă, plângând ca o pribeagă
Dar la răspântie de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă,
Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfânta Vineri o porni.

Dar abătându-se din cale slei fântâna părăsită
Şi curăţi cu râvnă mărul de-atâţia ani părăginit,
Lipi cuptorul spart, cu humă, aprinse foc, dospi o pită –
Aşa, de dragul hărniciei, din gând curat, fără ispită,
Dar i s-a tras de-aci norocul, căci Sfânta visul i-a-împlinit.

… Stă sufletul cum sta în basme fântâna, mărul, şi cuptorul,
Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaş…
Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul
De bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul
Să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş !

_