Încheierile Ştiinţei Vechi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Zis-a iarăşi :

Scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Mt 10, 16).
Căci a fi intelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbului arată curăţenia lucrării.

Amma Sincletica (SINA, 17 - traducerea părintelui Iulian Nistea)

Noica, tatăl lui Rafail, scria că noi nu putem spune nimic despre puterea ştiinţei până ce aceasta nu este finită. Cerinţa filozofică a finitudinii este demnă de logica străveche a lui ananké stenai. Ea este un criteriu perfect, deoarece mulţimea stărilor şi devenirilor posibile trebuie să fie bine definită. Funcţia care descrie realitatea ştiinţei trebuie să fie derivabilă în orice punct. Aceasta nu este însă posibil decât numai pentru funcţiile continui. Ori ştiinţa nu mai este continuă după valul de catastrofe în care ne-a purtat, cu înţelegerea noastră cu tot.

Mai mult, finitudinea ştiinţei este observată, ca rodul nefast al unei seminţe de buruiană rea plantată acum patru sute de ani. Este deja un fapt de sociologie a ştiinţei că nici o descoperire fundamentală nouă, dupa acelea realtiv recente ale electronicii, fisiunii nucleare, şi genelor, nu mai există, gata, pur şi simplu.

Dimpotrivă, şi acestea din urmă au fost puse în discuţie – nu doar descoperirile “ epocale ” în sine, prin importanţa lor exclusiv tehnologică, ci, şi mai ales, prin fundamentele zdruncinate ale înţelegerii umane. Ele nu mai alcătuiesc un sistem coerent, nici unul logic, nici unul complet, şi nici măcar unul oarecare, prin care să înţelegem cât de cât – sau măcar să ajungem a defini realul.

De la kerosenul care topeşte oţelul, iarba care nu arde şi hârtia care respinge kerosenul topitor de oţel, apoi pâna la luna făra stele din pozele NASA, şi canalele de pe luna sau cele de pe Marte, până la animale ascunse, fosile stranii şi urme în lavă pe care nimeni nu poate să le mai explice, ştiinţa este finită ca explicaţie a realităţii.

Chiar cu gluma lăsata la o parte, nici ereditatea nu este un fapt al genelor, nici electronica o mecanică, fie şi cuantică, iar fisiunea explicabilă alături de fuziunea la rece prin acelaşi magisteriu numit ştiinţă “ nu ţine ”. Ştiinţa a ajuns un sistem de bisericuţe care nu sunt nici măcar parohii şi nici nu fac o religie, ci doar o idolatrie ca oricare alta.

De la illuminati, iluminism şi revoluţiile masonice încoace, am fost cu toţii prinşi într-o capcană idolatră, fiind prea des chemaţi să credem morţiş în ştiinţă. Aceasta este o conspiraţie de proporţii nemaiîntâlnite în istoria cunoaşterii, în care am ajuns azi la chemări către suspendarea spiritului critic, apoi la suspendarea judecăţii. Ea este o conspiraţie totală împotriva adevărului.

Dar adevărul este mereu invincibil. Conspiraţia este deci sordidă şi de loc tare, doar că noi am devenit acum slabi. Aceasta se petrece pentru că adevărul doar există, iar minciuna nu, şi atunci trebuie mereu re–inventată. Nu suntem retrograzi, amish, fundamentalişti, reducţionişti sau iraţionali, ci contrariul - maximalişti ai raţionalului.

Doar ştiinţa este finită... Ea a ajuns una din cele mai perfide mijlocitoare ale smintelii, cum scria Jean-François Colossimo. Sfântul Giulgiu nu poate fi reprodus prin nici un alt mijloc cunoscut. El nu poate fi înţeles în afara adevărului evanghelic al Învierii.

Ori noi suntem creştini dreptcredincioşi. Realitatea, scrie Eliade, este un criteriu care e dat doar de repetiţia şi participarea la ceva care depăşeşte particularul. Apostazia contemporană este nu atât aceea în care respingem adăvarul evanghelic – şi prin acesta civilizaţia noastră însăşi – ci aceea prin care înlocuim de-a dreptul înţelegerea noastră printr-un sistem idolatru. Facem astfel un mare pas înapoi...

Singura validitate a ştiinţei era aceea dată de limitele sale bine definite. Aceste limite bine definite nu mai există, acum că ştiinţa este încheiată. Sistemul de propoziţii ştiinţifice, aşa cum scria Karl Popper în Logica cercetării ştiinţifice, nu mai este falsificabil, prin lipsa de referinţe. Această lipsă de limite este limita ultimă, şi de aceea sfârşitul ştiinţei.

Civilizaţiile cad dinlăuntru, prin implozie, nu prin explozie.
Separaţia ( separatio suaviter et cum ingegno ) este calea prin carea sminteala intră în sufletul nostru, ca o perfida Capua a păcatului.

Ştiinţa nu mai poate fi separată de religie decât acceptând consecinţele dezastruoase care se ştiu ( manipulare completă a maselor, lagăre de concentrare, modificarea reacţiilor neurologice individuale şi a manifestărilor sociale prin implantarea de biochip-uri ), şi care sunt inacceptabile pentru civilizaţie şi întru totul apostatice.

Dar dacă ştiinţa este sfârşită, atunci ce ne mai rămâne pentru pricepere ? Acelaşi lucru ca şi pentru mântuire - Adevărul. Cum spunea predica de duminica trecută a părintelui Răzvan, Biserica nu informează atât cât aduce Duhul. Nimic, numai decât întregul, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu ne mai poate mântui prin informare... Doar întregul ne mai mântuie pe noi, cu tot cu înţelegerea noastră. Prin aceasta religia salvează şi ştiinţa, chiar când aceasta s-a definit prin diviziune sau diversiune !

Adevărul, Calea şi Viaţa sunt prezente peste tot, inclusiv în orice gând al omului “ de stiinţă ”. Fără ele, totul este pierdut. Totul dispare într-un hău fără forme şi fără sens, fără noimă, şi mai ales fără de realitate. Căci fără credinţă, fără de nădejde şi fără dragoste, orice înţelegere “ pură ” ca ştiinţa, este doar o sminteală. “ Science sans Conscience, ruine de l'âme ” este în acest sens, puritatea cea mai mare în grad la care s-a putut ridica vreodată ştiinţa, acest magisteriu izolat, de-acum cu totul sfârşit.

Urmează după orice ştiinţă apostatică doar Adevărul însuşi, prin a doua venire.