Despre perspectivă în istorie

Un clin d'oeil Andradei

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008


Pe vremuri, când am ajuns caporal în oastea ţării, la Topraisar, într-un fost regiment al defunctului ordin ecvestru, am citit şi eu un regulament militar. Zăcea prin rastel între mantăi rupte din vremea aceea când capetele armiei nu erau încă politruci, dar talpa eram tot noi... Regulamentul acela tipărit preciza negru pe alb că un cal este compus din cap, picioare, şi... calul propriu-zis!

În lumina lunii lungilor seri de primăvară în care mai primeam dinspre cazarmă în prea foşnitoarele nări tinere, străvechile adieri, de loc suave, ale Moşiei noastre din dreapta Dunării Jos (Moesia inferior), mă tot întrebam la rându-mi, ce este aceasta "propriu-zis". Cum valiza militară era pe atunci din lemn bine încheiat, drept, foarte potrivit cu păstrarea cărţilor de format cuvenit, aveam la îndemână, pe lângă timp şi atmosferă, oarecari referinţe.

Printre ele am să-ţi amintesc doar două, cele care ridicau binişor problema propriu-zis-ului la nivelul culturilor pe care Julius Pokorny s-a încăpăţînat să le eticheteze "indo-germanice" : Hronicul... lui Lucian Blaga, şi frumoasa traducere sovietică din Basmele Popoarelor Asiei. Aveam, ca să zic aşa, cei doi poli arieni între care tensiunea întrebărilor pe care mi le puneam la vârsta ta, scotea încă scântei...

Blaga îşi amintea cu mare haz lecturile kantiene din cantina de la Viena, la masă cu eminentul Andrei Oţetea. Acestea erau, cum se întâmpla, simultane cu consumul unor macaroane suficient de bine conservate în vreme de război ca să păstreze, în ciuda procesului fierberii, anumiţi viermi potriviţi de altfel perfect cu calibrul tubulaturii indurate, dar încă făinoase, pe care o ingerau tinerii români. Das Ding an sich...

O poveste cu orbi aduce patru indieni, fin pipăitori de altfel, în preajma unui elefant. Fiecare descrie perfect elefantul dinspre părţile ce-i fuseseră atribuite pentru pipăire. Fiecare orb se jură pe rând că elefantul este ba un şarpe, ba un templu, ba un frunziş de palmier, ba o sfoară, după cum ajunsese doar la trompă, la picioare, la urechi sau la coadă...

În sinea mea, educată firesc sub cireşii în floare din curtea luxuriantă a regimentului 34 mecanizat, avem deja raspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam despre lucrul în sine al lui Kant. Arnold Joseph Toynbee, amintind în pasajul clasic despre zeii cei negri ai etiopienilor, acela citat în capitolul despre relativitatea studiului istoriei, părea că edifică răspunsul meu la problema calului propriu-zis al regulamentelor fostului regiment dobrogean de cavalerie.

Şi totuşi, Constantin Noica, zâmbind în Rostirea... câtre lemnitatea acelui autor grec antic, sau în direcţia mai puţin antichizantului Heidegger, cu ispitele gândului său, mai degrabă decât printr-o intenţionalitate a conştiinţei, ţinea întrebarea mea trează : De ce nu devin anch'io ceea ce sunt?

Sau, altfel spus, unde este calul propriu-zis ? Temeritatea filosofică, sau, să îndrăznesc, chiar obrăznicia, de-a dreptul cardinală, a încăpăţânării mele, aveau şi o justificare personală : Ani de-a rândul, aceia dintâi, în care unchiul meu Mihai cu mătuşa Luiza se agitau consultând pediatri pentru lipsa mea de grai, singurul cuvânt articulat pe care îl obţineau de la mine era acela de "KA-LU".


EPILOG
Istoria (ca şi astrofizica, sau chiar cercetarea etimologică extremă) nu îşi atinge obiectul de studiu in mod direct şi nemijlocit. Mai mult, istoria se rescrie periodic. Atunci cum e posibilă această ştiinţă ?

Ei bine, prin cultură.

Doar o lungă, de loc arbitrară şi mereu aprigă trudă în toate zonele de umbră ale obiectului de studiu, face ca nu ştiu cum, să se clădească în cercetător un fel de paradigmă cu care se poate privi spre adâncul
lucrurilor. Mai pe româneşte, un ochi limpede nu se lasă aburit de "fumuri arheologice trase prin lulele preistorice".

Mai este smerenia. Sigur, interdisciplinaritatea e bună, mă bucur că pot confirma imaginile entoptice, ştiu despre mitocondrii şi despre inventarul genomului lor procariotic importat şi simbiotic, şi pot bate câmpii chiar cu Gustaf Jung despre universalitatea simbolului and all. Dar toate astea, deşi pot atinge adevărul, nu îl pun în lumina potrivită, cuvenită - aceea tainică, laterală şi lină, în care se mai poate înţelege câte ceva.

Cum să zic ? Cultura e un continuum iar nu un patchwork discret de cioburi, pe care, oricum le-am lipi, chiar dacă fiecare în parte ar fi autentic şi adevărat, tot nu iese o imagine întreagă. Povestea indiana arată cum vad patru orbi un elefant : unul care a pipăit doar trompa zice că elefantul e un şarpe, altul care a pipăit doar picioarele zice că elefantul e un templu, etc. Atunci să ne mai plângem cu Plehanov : "Istoriceskii put niet Nevskogo prospekta"...

Ce-i de făcut ?
Cred că doar transpiraţia la 99% peste studii şi hai, 1 la sută inspiraţie, mai poate susţine ştiinţa istorică în aceste vremuri interesante...

Arnold Joseph Toynbee, care a scris un studiu asupra istoriei, în 12 volume, încă neegalate, este "doar" bizantinolog. Dar el nu s-a ruşinat să parcurgă mai toate comorile arhivelor Amiralităţii britanice, un alt izvor nesecat... Nu s-a dat în lături nici să scrie antropologie, studii arheologice, şi chiar arhitecturale. Dar a rămas istoric. Deşi nu face nici o istorie particulară, iar viziunile lui sunt uneori pur romantice, à la Gibbon, deşi are ca maeştri pe nişte ciudaţi ca lordul Acton, ca sudafricanul Smuts sau ca marchizul de Gobineau (!) istoria sa este şi rămâne o sinteză epică, după cum ar fi scris Călinescu, absolut exemplară.

La Topraisar seara trecea, lăsând încet cerul stelelor miezonopticii, apoi luceafărului dimineţii. Gornaciul sufla din adâncuri în tinicheaua lui ca un zdrahon ce era, lenţii începeau să urle, iar lent colonelul comandant, pe care îl numeam între noi mai amical Sulcus terrestris intra în companie. Schimbam iar versul

Armaaaată populaaară
Armaaaată din topor

Comandantul ne striga

Ostaşi ! Aici la Topraisar era un regiment de călăraşi

Dar noi auzeam numai ce citisem noaptea întreagă :

Hastati... Keleres...

Andrada, citeşte dară, fie şi numai primul capitol din volumul întâi, acela despre relativitatea studiului istoric, şi odată ai să ne mulţumeşti !