Invizibilitatea inamicilor lui Abaris

Ministeribilii minciunilor

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008

Lumea de azi ar fi imposibil de priceput pentru Abaris. Nu prin tehnologie, ci prin minciuni. John Pilger face un serviciu tuturor scriind astfel:

Orwell's Nineteen Eighty-four lexicon of opposites pervades almost everything we see, hear and read now. The invaders and destroyers are "the British coalition forces," surely as benign as that British institution, St. John Ambulance, who are "bringing democracy" to Iraq. BBC television describes Israel as having "two hostile Palestinian entities on its borders," neatly inverting the truth that Israel is actually inside Palestinian borders. A study by Glasgow University says that young British viewers of TV news believe Israelis illegally colonizing Palestinian land are Palestinians: the victims are the invaders.

"The great crimes against most of humanity," wrote the American cultural critic James Petras, "are justified by a corrosive debasement of language and thought... [that] have fabricated a linguistic world of terror, of demons and saviors, of axes of good and evil, of euphemisms" designed to disguise a state terror that is "a gross perversion" of democracy, liberation, reform, justice. In his reinauguration speech, George Bush mentioned all these words, whose meaning, for him, is the dictionary opposite.

It is 80 years since Edward Bernays, the father of public relations, predicted a pervasive "invisible government" of corporate spin, suppression and silence as the true ruling power in the United States. That is true today on both sides of the Atlantic. How else could America and Britain go on such a spree of death and mayhem on the basis of stupendous lies about nonexistent weapons of mass destruction, even a "mushroom cloud over New York"? When the BBC radio reporter Andrew Gilligan reported the truth, he was pilloried and sacked along with the BBC's director general, while Blair, the proven liar, was protected by the liberal wing of the media and given a standing ovation in parliament.

John Pilger descrie spre exemplu acestea despre Hugo Chavez (de comparat cu tot ce auzim din mediile oficiale, toate într-un cor mult prea monoton pentru a nu fi suspect):

John Pilger, corespondent de resbel din vremea agresiunii contra Vietnamului, trage concluzia aceasta despre ministerul orwellian al minciunii:

The last British war to be fought without censorship and "embedded" journalists was the Crimean War a century and a half ago. The bloodbath of the First World War and the Cold War might never have happened without their unpaid (and paid) propagandists. Today's invisible government is no less served, especially by those who censor by omission.

Patria lui Abaris din Miază-Noapte

Basarabia, lacrima noastră de cătră Răsărit...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Uciderea încă a unui milion de români în zece ani: Între 1940 şi 1950, în urma unui regim sistematic de teroare, prin asasinate, detenţie grea, execuţii, privare de hrană, deportări masive, biserici arse, preoţi martirizaţi, îmbolnăviri şi foamete programată, etc., Basarabia a pierdut o treime din populaţia sa românească. Au rămas numai 2.229.000 de locuitori în 1950 faţă de 3.200.000 de locuitori. Virgil Gheorghiu, moldovean de geniu, din Războieni, fiu de preot din neam în neam, cu studiile la liceul militar din Chişinau a scris, nu în Ard Malurile Nistrului, ci chiar aici cum şi cine a desacrat locul rugii adolescenţei, apoi acela al tinereţii sale de poet adevărat.

Totul a început la 28 iunie 1940…

Dar nu s-a încheiat cu eliberarea Basarabiei... Au murit, apoi, au dispărut, au fost deportaţi, executaţi, alte sute de mii. Paul Goma a documentat o parte din năucitoarele comploturi care voiau să ucidă un popor întreg, al nostru, în Basarabia. Fără Domnul, cum rămânea oare acest pământ, lacrima noastră de la Răsărit, leagănul românilor tot atât pe cât ne sunt Carpaţii sau Dunărea, cum rămânea oare Basarabia pe lume?

Campidoglio

Nu este nici o urmă etimologică în numele actual al Capitoliului!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.

La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.

Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini"

Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.

Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.

E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.

Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii - pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” - este pentru ei “Via Triumphalis”.

Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic - ininteligibil pentru latinişti - versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.

Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.

Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.

Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.

Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo - iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?

Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.

Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).

Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat - acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.

De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.

Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !

Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.

Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.

Why Science Ends ?

Scientia otiosa : No more place for discoveries...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

On News and Views about the imminent publication of the "second-order genetic code" :

If confirmed, this discovery could help explain higher-order functions of the genes, such as how each type of cell is able to activate only the genes it needs and not those used by other types of cells.

We only discover what we are ready to understand. We leave the rest ( which is where real discoveries are expected ) to fools and to genii, to serendipity and ultimately, to God. Since there is no place for God in science, not any more, and by our own will, well, expect no place for science, too. Scientia otiosa Ironically, modern science was based in the Renaissance belief that we could "return" to the sapientia veteribus bypassing God. Roger Bacon himself, a monk, thought we could observe without being inspired...

Cartea e gata. De'amu mila Domnului...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Aici !

No More Books in the News...

Have Faith, Hope and Love !

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

– " What upsets you the most ? " John Pilger asks Olivier Bancoult, the Chagossians' leader in exile.

– " The lie that we didn't exist... "

Un Pic de Tăcere : Ultima Încercare de a Defini Cardinalitatea...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Am privit până acum lumea prin inspecţie şi un fel de superspecţie. Dar cum „devine cazul” în încheiere, şi pe sub pielea lucrurilor, într-o încercare de definiţie „de sus în jos” ?

Partea întreagă
Ei bine, cardinalitatea este proprietatea oricărei mulţimi de a se cuprinde ca parte. Această parte, orice parte, nu este doar o parte oarecare. Ci fiecare este, anume, una specială. Este vorba despre o parte care vizează în chip de loc izolat întregul.

Ea se numeşte tocmai „parte întreagă” – o denumire de loc contradictorie, deşi în mod vizibil circulară, ca orice paradox al rostirii, ca un mic preţ plătit pentru întregire.

Nu este astfel vorba aici despre vre-o independenţă axiomatică în definirea acestui tip… particular de parte. Nu este vorba despre o parte care să ne solicite un purism goedelian. Dar atât este de spus - dacă o parte este izolată, ea nu mai este decât parte, şi nu mai e parte întreagă.

Am spus doar atât, deoarece da, este vorba aici de o pars pro toto, adică de o logică multivalentă (sau a lui Hermes, cum a numit-o Constantin Noica). Cardinalul este o astfel de pars pro toto.

Ni se pare greu de perceput, dar pricepem : totul este legat cu totul, nu sunt realmente decât întregi, care au un soi de demnitate întregitoare. E vorba de cardinalite dearece doar ea iese din ordinea unei lumi... ordinare, aceea în care legile sunt doar ale oamenilor.

Dar de ce e nevoie de părţi în întregi?

Pentru că părţile însele se agregă vital într-o reţea perenă de sens. Aceasta este viaţă. Tot restul este uniformitate ordinară, decăderea de la nume la număr. Cum ne spunea avva matematician părintele Petroniu la Prodromu, varietatea este un chip reflectat al Dumnezeirii, care reflectă de tot atâtea ori pe Dumnezeu.

Cu limbajul sec al matematicii, este vorba despre o formidabilă capacitate, pe care nici fractală nici topologic kleiniană nu o mai putem numi : Părţile întregi formează pro toto o structură cu totul reală – aceea cardinală a lui Ens Realissimum. Pe limba strămoşească a ciobanilor de munte din care mă trag la rându-mi - un limbaj mult mai aproape de realitate decât orice compunere apuseană oricât de filosoficească, se poate spune direct : ruga este doar a inimii !!! Iar dacă nu o aduci în inimă, o pierzi !!! Crezul are sensul cel mai cardinal posibil !!!


Partea întreagă... Păi ori e parte, ori e întreg ?
Matematic, recte sec, recte nu prea tăios, cum scria părintele Stăniloae în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, ar fi fost simplu de tot :

Cardinalitatea este o proprietate a infinitudinii în sens cantorian. Infinitudinile devin numerabile prin capacitatea lor uimitoare, contraintuitiv pricepută, dar limpede - aceea de cardinalitate (Georg Cantor). Apoi, dacă Universul însuşi cuprinde vectorii sau săgeţile timpului în mod simetric, cum credea Goedel, ca pe o teorie a dimensiunii oarecum invariantă în raport cu sensul, ei bine, atunci întrebarea „ori parte ori întreg” nu mai este chiar un paradox. Ea tolerează erori mari, ca aceea a confuziei dintre Creator şi creaţie...

Iată cum stau lucrurile :

Dacă tot ceea ce ni se pare abnorm – gigantica mantie cu care s-ar tot întinde universul de la Big Bang spre zeci şi sute de miliarde de ani lumină „distanţă” nu e decât simetria unei închideri kleiniene, către o granularitate fină şi foarte expansivă a particulelor „elementare”, atunci toate aceste „paralelisme” sunt de fapt doar acelaşi ax cardinal, care este balamaua reală a lumilor adevărate. Chiar prin eroare ajungem unde trebuie...

Am scris eroarea, pentru că lumea nu e "făcătura iezuită" a Big Bang-ului, în cosmogonia calpă a dezinformatorilor de profesie, ci aceea reală a Facerii.

Lumea are un Creator, fără de care nu există.

Balamalele din făptura cardinalităţii sunt astfel partea întreagă din întreg, şi întregul devine bine oglindit în fiecare parte. Cardinalitatea este actul proiecţiei vizibile a invizibilului, felul cum Domnul a lăsat lumii pe care a făcut–o o parte din dumnezeirea lui, în iubirea lui nesfârşită şi perfectă.

Balamalele lumii sunt, cu alte cuvinte, oglinda şi săgeată admirabilă "a lui Abaris". Abaris acesta "Sirab" sau bar sirab, apare şi el acum, în lumina cea mai bună în care se poate îmbăia cineva : Astfel scria despre el sfântul Vasile cel Mare ca de un prooroc din miazănoapte, prea puţin cunoscut până azi. Eu cred că am avut în Basarabia un profet al venirii lui Hristos printre noi pentru a învinge moartea şi a răscumpăra păcatele noastre. Abaris a văzut înainte foarte departe, ca adevăraţii iudei, profeţii mari şi mici. Abaris, prin tot ce făcea, dovedea că numai păcatele sunt moartea. Dar a văzut el oare că Mântuitorul va purta pentru noi Crucea, care este Viaţă...

Cardinalitatea este în fine, totodată, doar un nume pentru încercarea pe care o fac de a pricepe ce nu se poate pricepe cu minte omenească. Până ce mintea nu coboară în rugăciune în inimă, nu suntem întregi spunea părintele Sofian. Dacă Adevărul, Calea şi Viaţa ar putea avea alt nume, s-ar şti. Ori scris este, doar prin Fiul ajungem la Tatăl.

Ei, pentru Tomii mei, dacă s-ar putea face măcar un soi de reprezentare, ca un triunghi, atunci l-am pune cu vârful spre Adevăr, şi lucrul acesta ar fi un lucru cardinal, ca în vremurile când oamenii nu decăzuseră atâta în necredinţă. Dar tot nu am face decât să numim altfel aşezarea noastră în rugăciune. Ruga în puterea Numelui se face ca să ţină lumea. Ruga este ca să unească pe cel ce se roagă şi pe Domnul. Ruga e direct aceea a inimii când nu e irosire prin ritualizare.

Acum, înainte de a tăcea în fine despre cardinalitate, am numit prin urmare ceva. Am spus cu un singur cuvânt întregul prin care isihia (sihăstria), pacea, şi legea din strămoşi cresc, în neîncetata rostire în jurul căreia creşte credinţa.

Poate că întru totul cel mai bine a numit-o sfântul părintele nostru Arsenie Boca :

Am decăzut, scrie marele nostru duhovnic, de la nume la număr.

Dragul meu părinte, dacă s-ar putea restitui printr-un pic de bunătate numele, atunci aceasta ar fi cardinalitatea.

Un Pic de Sistematizare : Ce Ar Mai Fi şi Cardinalele Aiastea ?

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Cardinalele sunt invarianţi temporali, aritmetici, metafizici, topologici, şi geografici. Etimologia cardinalelor e grăitoare : Ea nu este aceea a ierarhiei papistăşeşti, ci doar aceea a "balamalelor" celor mai strălucitoare ale lumilor – cele ale inimii. Băierile inimii...

Kardo, spuneau primii latini, este nordul, este balamaua, este *kerd-, cordul, pieptul sau ţâţâna - în sens de sân, dar şi de axă minunată. Ce fac ţâţânele acestea ale lumii când lumea nu e scoasă din ele? O hrănesc! O ung! O miruiesc! O mişcă!!!

Să le lăsăm deci să lucreze, după ce le-am priceput coerenţa internă, care este una de dincolo de această lume. Căci garanţia continuităţii lumii este proiecţia unei dimensiuni din afara ei, pe care am numit-o aici, foarte modest, tot cardinalitate – deopotrivă o proiecţie vizibilă a invizibilului cât şi actul ei de a exista - un fel de străpungere.

Ea este, ca şi fiinţa – când urmăm firul poveştii, ori intuiţia noastră cea mai profundă – şi nu este, ca şi credinţa, atunci când vrem doar să o pipăim. Ea este subiect şi predicat, atribut şi complement, recte toată rostirea sintactică! Ea este tot universul discursului, aşa cum este el mereu construit!

Discursul cardinal nu poate fi niciodată deconstruit! Căci cardinalitatea reverberează la nesfârşit, în orice există. Aici ţipă ca şi ştiinţa, în toate instanţele ei, acolo tace de câte ori deschidem porţile sufletului spre ea. Şi nu invers ! Cine deschide doar „cu ştiinţă” porţile inimii, nu face o operaţie cardinală, ci nimereşte numai cu oiştea în gard.

Cardinalitatea, ca şi vorbirea din inimă – din care se trage, odată cu teama iraţională dar foarte sănătoasă de a rosti altceva decât adevărul – este cu adevărat salutară! Cardinalitatea ne uşurează lucrul corpului, ne întemeiază cetatea, ne ridică şi casa. Cardinalitatea ne arată cum lucrează tainic cosmosul şi ne apropie porţile cerului, ca la Boboteze sau ca la Sânziene, când şi soarele a stat, pentru ca tot cerul să fie lăudat.

Căci aceasta şi este în concluzie, cardinalitatea – un şir de balamale foarte tari ale acelor porţi adânci ale cerului. Ne-am uns cu ungerea lor de pe acelea, atât cât ne-am priceput, în viaţa noastră, cu fiecare efort de privire...

Neamul românesc la rându-i se lasă uns de cer în interiorul orizontului dacic.

Ne-am uns pe frunte cu binecuvântarea părintelui pentru ruga noastră !

Cine le urmăreşte, la acea poartă de intrare în Cetatea Cerului, cum se zice în colindă, ca Ariadna cu firul, acela nu se mai teme. De acuma, dacă mai şi greşeşte, poate povestitorul să tacă, să treacă la lumea adevărată.

Să tacă? O facem încă, zidind cu îndrăzneală tăcere.

Am priceput în fine cum tăcerea ne deschide poarta... Pentru că doar astfel nu săr balamalele... Nici nu ne ies, nemaifiind unse, cu toate porţile, din ţâţâni!

Încheierile Ştiinţei Vechi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Zis-a iarăşi :

Scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Mt 10, 16).
Căci a fi intelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbului arată curăţenia lucrării.

Amma Sincletica (SINA, 17 - traducerea părintelui Iulian Nistea)

Noica, tatăl lui Rafail, scria că noi nu putem spune nimic despre puterea ştiinţei până ce aceasta nu este finită. Cerinţa filozofică a finitudinii este demnă de logica străveche a lui ananké stenai. Ea este un criteriu perfect, deoarece mulţimea stărilor şi devenirilor posibile trebuie să fie bine definită. Funcţia care descrie realitatea ştiinţei trebuie să fie derivabilă în orice punct. Aceasta nu este însă posibil decât numai pentru funcţiile continui. Ori ştiinţa nu mai este continuă după valul de catastrofe în care ne-a purtat, cu înţelegerea noastră cu tot.

Mai mult, finitudinea ştiinţei este observată, ca rodul nefast al unei seminţe de buruiană rea plantată acum patru sute de ani. Este deja un fapt de sociologie a ştiinţei că nici o descoperire fundamentală nouă, dupa acelea realtiv recente ale electronicii, fisiunii nucleare, şi genelor, nu mai există, gata, pur şi simplu.

Dimpotrivă, şi acestea din urmă au fost puse în discuţie – nu doar descoperirile “ epocale ” în sine, prin importanţa lor exclusiv tehnologică, ci, şi mai ales, prin fundamentele zdruncinate ale înţelegerii umane. Ele nu mai alcătuiesc un sistem coerent, nici unul logic, nici unul complet, şi nici măcar unul oarecare, prin care să înţelegem cât de cât – sau măcar să ajungem a defini realul.

De la kerosenul care topeşte oţelul, iarba care nu arde şi hârtia care respinge kerosenul topitor de oţel, apoi pâna la luna făra stele din pozele NASA, şi canalele de pe luna sau cele de pe Marte, până la animale ascunse, fosile stranii şi urme în lavă pe care nimeni nu poate să le mai explice, ştiinţa este finită ca explicaţie a realităţii.

Chiar cu gluma lăsata la o parte, nici ereditatea nu este un fapt al genelor, nici electronica o mecanică, fie şi cuantică, iar fisiunea explicabilă alături de fuziunea la rece prin acelaşi magisteriu numit ştiinţă “ nu ţine ”. Ştiinţa a ajuns un sistem de bisericuţe care nu sunt nici măcar parohii şi nici nu fac o religie, ci doar o idolatrie ca oricare alta.

De la illuminati, iluminism şi revoluţiile masonice încoace, am fost cu toţii prinşi într-o capcană idolatră, fiind prea des chemaţi să credem morţiş în ştiinţă. Aceasta este o conspiraţie de proporţii nemaiîntâlnite în istoria cunoaşterii, în care am ajuns azi la chemări către suspendarea spiritului critic, apoi la suspendarea judecăţii. Ea este o conspiraţie totală împotriva adevărului.

Dar adevărul este mereu invincibil. Conspiraţia este deci sordidă şi de loc tare, doar că noi am devenit acum slabi. Aceasta se petrece pentru că adevărul doar există, iar minciuna nu, şi atunci trebuie mereu re–inventată. Nu suntem retrograzi, amish, fundamentalişti, reducţionişti sau iraţionali, ci contrariul - maximalişti ai raţionalului.

Doar ştiinţa este finită... Ea a ajuns una din cele mai perfide mijlocitoare ale smintelii, cum scria Jean-François Colossimo. Sfântul Giulgiu nu poate fi reprodus prin nici un alt mijloc cunoscut. El nu poate fi înţeles în afara adevărului evanghelic al Învierii.

Ori noi suntem creştini dreptcredincioşi. Realitatea, scrie Eliade, este un criteriu care e dat doar de repetiţia şi participarea la ceva care depăşeşte particularul. Apostazia contemporană este nu atât aceea în care respingem adăvarul evanghelic – şi prin acesta civilizaţia noastră însăşi – ci aceea prin care înlocuim de-a dreptul înţelegerea noastră printr-un sistem idolatru. Facem astfel un mare pas înapoi...

Singura validitate a ştiinţei era aceea dată de limitele sale bine definite. Aceste limite bine definite nu mai există, acum că ştiinţa este încheiată. Sistemul de propoziţii ştiinţifice, aşa cum scria Karl Popper în Logica cercetării ştiinţifice, nu mai este falsificabil, prin lipsa de referinţe. Această lipsă de limite este limita ultimă, şi de aceea sfârşitul ştiinţei.

Civilizaţiile cad dinlăuntru, prin implozie, nu prin explozie.
Separaţia ( separatio suaviter et cum ingegno ) este calea prin carea sminteala intră în sufletul nostru, ca o perfida Capua a păcatului.

Ştiinţa nu mai poate fi separată de religie decât acceptând consecinţele dezastruoase care se ştiu ( manipulare completă a maselor, lagăre de concentrare, modificarea reacţiilor neurologice individuale şi a manifestărilor sociale prin implantarea de biochip-uri ), şi care sunt inacceptabile pentru civilizaţie şi întru totul apostatice.

Dar dacă ştiinţa este sfârşită, atunci ce ne mai rămâne pentru pricepere ? Acelaşi lucru ca şi pentru mântuire - Adevărul. Cum spunea predica de duminica trecută a părintelui Răzvan, Biserica nu informează atât cât aduce Duhul. Nimic, numai decât întregul, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, nu ne mai poate mântui prin informare... Doar întregul ne mai mântuie pe noi, cu tot cu înţelegerea noastră. Prin aceasta religia salvează şi ştiinţa, chiar când aceasta s-a definit prin diviziune sau diversiune !

Adevărul, Calea şi Viaţa sunt prezente peste tot, inclusiv în orice gând al omului “ de stiinţă ”. Fără ele, totul este pierdut. Totul dispare într-un hău fără forme şi fără sens, fără noimă, şi mai ales fără de realitate. Căci fără credinţă, fără de nădejde şi fără dragoste, orice înţelegere “ pură ” ca ştiinţa, este doar o sminteală. “ Science sans Conscience, ruine de l'âme ” este în acest sens, puritatea cea mai mare în grad la care s-a putut ridica vreodată ştiinţa, acest magisteriu izolat, de-acum cu totul sfârşit.

Urmează după orice ştiinţă apostatică doar Adevărul însuşi, prin a doua venire.

Ticăloşia pelasgică :-)

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Robert Beekes se obstinează a evita cuvântul Pelasg în ultimul, remarcabilul Greek Etymological Dictionary, ajuns la litera omicron. Acolo totul este doar Pre-Greek...

Dar cine sunt aceşti atât de ticăloşiţi pelasgi pe care toţi par a voi să-i uite? Iată un mic breviar : Proto-Ionienii culturii Folteşti, precedaţi de proto-hitiţii culturilor Cernavoda şi Varna, ca şi de proto-arameenii Arimi sau ai taurului soarelui, au trecut cu toţii dinspre stepa cimmeriană, prin răsăritul Carpaţilor spre Dardania. ( Ultimii, la fel ca primii din şir au gonit pe Dardani şi au ocupat Troia. Din refugiaţii de acolo, unul dintre popoarele mării a ajuns în cadrul Marii Migraţii Miceniene şi în Laţiu, unde a fondat Roma…).

Cine vrea încă să se mire de "miracolul grec", să caute în Homer ceva claritate geografică acolo unde grecii stăpâneau deja malurile peste tot de o mie de ani deja... Proto-Ionienii au zărit din carele lor de luptă sau din barcazele tradiţionale puţine locuri dar prea multe lucruri peste tot pe unde au trecut. Asta erau ei ! Erau prea grăbiţi în Sturm und Drang-ul lor fondator, atât de agitat sau distinct de kalokagathia pelasgică, pentru a nota, roman, temeinic, ca inginerii, geografia, chiar aceea a plajelor. Erau însă munţi către zări, cu focuri pe înălţimi, prin fundal, mai peste tot, până în sud, la Bosfor şi în câmpia tesalică.

Copyright © 2006 Radu Ghindriş.

Străbunii grecilor le respectau, şi le-au lăsat în depărtările lor “pelasgice” mergând mereu mai spre sud, spre o ţară pietroasă, despădurită şi săracă, dar plină de golfuri cu multe ascunzişuri. Aceştia erau piraţi de coastă, niciodată intrând mai departe de plaje, nicăieri (Moses Finlay). Folosind digamma prototipică ( F- ), aceea cu care şi din oinos au făcut vin - F-oin, ei au numit “ meteorele ” scânteind ici-colo spre zare, care le apăreau ca o culme de chihlimbar bine umblată, cu straniul cuvânt F-elek.



Elec-tra era de altfel şi Pleiada prototipică, cea a vârfului, care obsedase atâta antichitatea străveche a culturilor Cucuteni încât trecea ritual, şi magic, pe vârful uneltelor de însămânţat...



Mult mai târziu – cam la trei mii de ani după aceea – goţii, apoi la încă cinci secole slavii, în drum spre Bosfor, au numit iar pe oamenii locurilor - pelasgii aceia “ mari ” şi vechi, cu acelaşi cuvânt – Velek. Noi ne-am mulţumit după descălecările din urmă cu numele Vlăhiilor, care scânteie şi azi ca “Românii la superlativ”. Vlăhia tesalică a Sărunei este şi cea vizitată de sfântul Apostol Pavel, imediat după Cesarea Philippi, nu cu mult înainte de trecerea masivă a goţilor pe mare dinspre Bosfor la sud în tot Imperiul Roman.

Aceeaşi rută pontică dinspre Bosfor, deja tradiţională, a definit mitologia fondatoare a pelasgilor, ca şi pe cea a celor care au preluat-o, piratereşte, înflorind-o în Antichitatea joasă şi dându-i forme clasice… Miracolul grec este un miracol pelasgic, deturnat.



Pentru că Nicolae Densuşianu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu au cercetat aceste fundamente care nu sunt acelea ale istoriilor academice, aceşti mari enciclopedişti au fost excluşi din mediile oficiale. Mai târziu un logician ca Anton Dumitriu a intuit acest uriaş filon, analizând pe presocratici, dar a fost ridiculizat pentru ideile sale de "megalitică a gândirii".

Amintirea pelasgilor este vie în toponime şi în nume de persoană, nu numai pentru specialişti, ca faimosul Georgiev. Într-adevăr, de la Vlaşca la Peleaga, şi de la vlăhiile din Aminciu până în Tatra, dacii sau pelasgii erau oamenii locului, cei ce cunosc văile, geodezia ancestrală, pasurile, săliştile, izvoarele, şi ţările sau rumâniile - locurile libere din depresiunile fertile de la munte.

Fig. 5 : Etimologii indo-europene pentru cuvântul "pelasg", care este numele "recent" al unei civilizaţii pre-indo-europene, "vasconice" la Vennemann, "pelasgice" la Niebuhr, Kretschmer sau Georgiev. Este probabil ca invadatorii dinspre stepe să fi găsit lărgimea sau întinderea acestei populaţii civilizate ca pe o caracteristică etnonimică. Dar ceea ce cred a fi mai probabil, este că ori numele "electric" al scânteietorilor oameni din întinsele ţări de la munte a dat pe acela de F-la-(s)-c, ori ambele caracteristici - răspândirea teritoriilor şi scânteierea culmilor - s-au păstrat în numele "pelasg".

Who cares ? I do :-) Slovacii Tatrăi numesc azi Walachei ţinutul muntos din nord, de unde spre vale, se vede piemontul, apoi câmpia pe unde Dunărea trece printre Alpi şi Carpaţi. Slovacii aceia ai lui Opăpa ( care a avut zece fraţi ) sau ai bunicului său îi numeau încă pe strămoşii noştri Valiek. Ca şi Rumelia turcilor ( Romania ) Valiek ascunde cu mare greutate, chiar în grafia imperiului austriac ( Waniek ) persistenţa valahului pelasg până-n inima Europei…

Când fanarioţii au ajuns în Principate şi au văzut ce bogăţii şi frumuseţi au lăsat în spate strămoşii lor proto-ionieni, nu se mai puteau opri din exclamaţii mediteraneene : Ti kalos ! Ce frumos ! Dar pelasgii, de loc imobili sau lipsiţi de scânteiere pe sub şubele lor groase de lână, ca oameni eterni ai locului, au înţeles să numească pe invadatori cu un alt cuvânt, nou, neaoş… După câte văd eu, e bine să nu ne mai ticăloşim atâta şi noi... !