by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org
Până la sfârşitul istoriei mai este însă ceva :
( ... ) mai este ceva de cerut limbii : să fie lucrătoare ea însăşi. Că ea explică ori nu trecutul şi îşi explică propriul trecut, este o chestiune pentru învăţaţi şi profesori. Viaţa spirituală s-ar preocupa tot atât de puţin de faptul că „ lucru ” e înrudit cu neologismul lucrativ, pe cât se preocupă de înrudirea dintre cosmos şi cosmetic. Numai că regăsirea sensurilor câte unui cuvânt poate însemna reactivarea cuvântului, iar de acest lucru are nevoie tocmai viaţa spirituală a omului. În limba noastră lucru a ajuns să însemne inerţia însăşi. Din această inerţie îl poate scoate o bună pagină de dicţionar.
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească
Creaţie şi frumos, pp. 280-281, 1987
( în afară de reactivarea, italicele din acest citat sunt ale mele ).
Ştiind eu toate acestea, cu cât m-am învrednicit oare ca să mă pun şi eu în lucrare ? Copiind pe străini am ajuns străin, şi ca ei mă ( cum ne ) hulesc sau ignor. Mai multe făceam când eram acasă... De acolo voi şi relua firul :
Pe la sfârşitul anilor optzeci ai ultimului secol din mileniul trecut ne strângeam la Ioana şi Horia, în ceea ce s-a numit apoi „ Foişor ”. Luam mai întâi o cină mică, vegetală, pentru pregătirea căreia muncea mai ales Horia. Apoi atacam câte o temă fixată dinainte de noi toţi. Dintre aceştia – Horia, Dima, Doru, Dragoş şi cu mine, primii trei „ făcuseră ” armata şi facultatea de fizică împreună. Ultimii patru urmaserăm doar liceul, în aceeaşi clasă de la „ Viteazu ”, iar cei doi de la urmă „ absolviserăm ” şi medicina. Nu veneam cu toţii la Horia tot timpul, dar să gustăm ce aveam o făceam cu toţii câţi eram, mereu.
Coenaculum va să zică nu prea era. Nici, de altfel, vre-un symposion. Dacă nu beam, de vorbit, vorbeam, câţi rezistam, până adânc în noapte. Prima săgeată nu a întârziat să-şi ia zborul. Aceea ardea tare puternic în drumul ei cel bine ochit. Era, bineînţeles, acolo, un alt foc decât se putea vedea din balcoanele instituţiei vecine a Foişorului de acelaşi nume.
Reflectând rostul lui „ de ”, sensul acela înflăcărător nu mi-a devenit limpede decât mult mai târziu, în străinătate. Căci de fapt, întru acel Foişor, „ de foc ” am gândit, am citit şi am scris şi eu, mai apoi, cât s-a putut, adică aproape tot timpul. Rezultatul se vede, de bine, de rău, în „ tăietura ” plină de foc ce urmează mai sus.
