2006-04-11

Ticăloşia pelasgică :-)

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org


Robert Beekes se obstinează a evita cuvântul Pelasg în ultimul, remarcabilul Greek Etymological Dictionary, ajuns la litera omicron. Acolo totul este doar Pre-Greek...

Dar cine sunt aceşti atât de ticăloşiţi pelasgi pe care toţi par a voi să-i uite? Iată un mic breviar : Proto-Ionienii culturii Folteşti, precedaţi de proto-hitiţii culturilor Cernavoda şi Varna, ca şi de proto-arameenii Arimi sau ai taurului soarelui, au trecut cu toţii dinspre stepa cimmeriană, prin răsăritul Carpaţilor spre Dardania. ( Ultimii, la fel ca primii din şir au gonit pe Dardani şi au ocupat Troia. Din refugiaţii de acolo, unul dintre popoarele mării a ajuns în cadrul Marii Migraţii Miceniene şi în Laţiu, unde a fondat Roma…).

Cine vrea încă să se mire de "miracolul grec", să caute în Homer ceva claritate geografică acolo unde grecii stăpâneau deja malurile peste tot de o mie de ani deja... Proto-Ionienii au zărit din carele lor de luptă sau din barcazele tradiţionale puţine locuri dar prea multe lucruri peste tot pe unde au trecut. Asta erau ei ! Erau prea grăbiţi în Sturm und Drang-ul lor fondator, atât de agitat sau distinct de kalokagathia pelasgică, pentru a nota, roman, temeinic, ca inginerii, geografia, chiar aceea a plajelor. Erau însă munţi către zări, cu focuri pe înălţimi, prin fundal, mai peste tot, până în sud, la Bosfor şi în câmpia tesalică.

Focuri pe culmeCopyright © 2006 Radu Ghindriş.

Străbunii grecilor le respectau, şi le-au lăsat în depărtările lor “pelasgice” mergând mereu mai spre sud, spre o ţară pietroasă, despădurită şi săracă, dar plină de golfuri cu multe ascunzişuri. Aceştia erau piraţi de coastă, niciodată intrând mai departe de plaje, nicăieri (Moses Finlay). Folosind digamma prototipică ( F- ), aceea cu care şi din oinos au făcut vin - F-oin, ei au numit “ meteorele ” scânteind ici-colo spre zare, care le apăreau ca o culme de chihlimbar bine umblată, cu straniul cuvânt F-elek.

Pleaidele, cu Electra înainte, spre grumazul Taurului Soarelui...

Elec-tra era de altfel şi Pleiada prototipică, cea a vârfului, care obsedase atâta antichitatea străveche a culturilor Cucuteni încât trecea ritual, şi magic, pe vârful uneltelor de însămânţat...

 Unealta cucuteniană rituală de pus în brazdă, la Prier 23 - apusul heliacal al Pleiadelor, cum scria Hesiod, de se dădeau pe spate academiştii în spatele miracolului grec...

Mult mai târziu – cam la trei mii de ani după aceea – goţii, apoi la încă cinci secole slavii, în drum spre Bosfor, au numit iar pe oamenii locurilor - pelasgii aceia “ mari ” şi vechi, cu acelaşi cuvânt – Velek. Noi ne-am mulţumit după descălecările din urmă cu numele Vlăhiilor, care scânteie şi azi ca “Românii la superlativ”. Vlăhia tesalică a Sărunei este şi cea vizitată de sfântul Apostol Pavel, imediat după Cesarea Philippi, nu cu mult înainte de trecerea masivă a goţilor pe mare dinspre Bosfor la sud în tot Imperiul Roman.

Aceeaşi rută pontică dinspre Bosfor, deja tradiţională, a definit mitologia fondatoare a pelasgilor, ca şi pe cea a celor care au preluat-o, piratereşte, înflorind-o în Antichitatea joasă şi dându-i forme clasice… Miracolul grec este un miracol pelasgic, deturnat.

Ce e aici? Ciobul dacic publicat de Julius Teutsch, cu Pleiadele strict reprezentate, astronomic corect, apoi chiar cu altitudini şi azimut în funcţie de data din calendarul lunar

Pentru că Nicolae Densuşianu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu au cercetat aceste fundamente care nu sunt acelea ale istoriilor academice, aceşti mari enciclopedişti au fost excluşi din mediile oficiale. Mai târziu un logician ca Anton Dumitriu a intuit acest uriaş filon, analizând pe presocratici, dar a fost ridiculizat pentru ideile sale de "megalitică a gândirii".

Amintirea pelasgilor este vie în toponime şi în nume de persoană, nu numai pentru specialişti, ca faimosul Georgiev. Într-adevăr, de la Vlaşca la Peleaga, şi de la vlăhiile din Aminciu până în Tatra, dacii sau pelasgii erau oamenii locului, cei ce cunosc văile, geodezia ancestrală, pasurile, săliştile, izvoarele, şi ţările sau rumâniile - locurile libere din depresiunile fertile de la munte.

Etimologia cuvântului pelasg, conform ideilor lui Julius PokornyFig. 5 : Etimologii indo-europene pentru cuvântul "pelasg", care este numele "recent" al unei civilizaţii pre-indo-europene, "vasconice" la Vennemann, "pelasgice" la Niebuhr, Kretschmer sau Georgiev. Este probabil ca invadatorii dinspre stepe să fi găsit lărgimea sau întinderea acestei populaţii civilizate ca pe o caracteristică etnonimică. Dar ceea ce cred a fi mai probabil, este că ori numele "electric" al scânteietorilor oameni din întinsele ţări de la munte a dat pe acela de F-la-(s)-c, ori ambele caracteristici - răspândirea teritoriilor şi scânteierea culmilor - s-au păstrat în numele "pelasg".

Who cares ? I do :-) Slovacii Tatrăi numesc azi Walachei ţinutul muntos din nord, de unde spre vale, se vede piemontul, apoi câmpia pe unde Dunărea trece printre Alpi şi Carpaţi. Slovacii aceia ai lui Opăpa ( care a avut zece fraţi ) sau ai bunicului său îi numeau încă pe strămoşii noştri Valiek. Ca şi Rumelia turcilor ( Romania ) Valiek ascunde cu mare greutate, chiar în grafia imperiului austriac ( Waniek ) persistenţa valahului pelasg până-n inima Europei…

Când fanarioţii au ajuns în Principate şi au văzut ce bogăţii şi frumuseţi au lăsat în spate strămoşii lor proto-ionieni, nu se mai puteau opri din exclamaţii mediteraneene : Ti kalos ! Ce frumos ! Dar pelasgii, de loc imobili sau lipsiţi de scânteiere pe sub şubele lor groase de lână, ca oameni eterni ai locului, au înţeles să numească pe invadatori cu un alt cuvânt, nou, neaoş… După câte văd eu, e bine să nu ne mai ticăloşim atâta şi noi... !

Breviar de Invazie a Europei dinspre Stepă

Blitzkrieg...

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Pe scurt, celţii devin fierul de lancie al invaziei Europei vechi nordice, tot aşa cum cernavodanii şi folteştienii sunt pre-hitiţii şi proto-ionienii invaziilor dinspre stepă de pe la sud de Carpaţi. ( Aceşti “ SrdnyStogani Mikhailovkani - Kemi Obani ” călare, de faimă nord-pontică, mişunau prin stepă la nord de Crimeea în jurul anului patru mii î. Hr. Pe la 3000 î. Hr. sunt Yamnaieni, şi au deja căruţe şi morţi prin Pit Graves. La 2000 î. Hr. Srubnaya şi Usatovo, contemporani cu Andronovo, au mai degrabă Timber Graves decât faimă vedică. Plecând prin regatul neolitic al Varnei mai departe spre Asia mică, pe drumurile ancestrale ale ambrei la vale, vor fonda acolo culturi neo-chattice din care hitiţii şi arameii vor fi cei mai vestiţi ).

În tot acest timp dacii, cu un reflex preindoeuropean ancestral, se retrag spre culmi din Epir până în Moravia valahă, şi azi numită Wallachei.

Pentru un mileniu sau două, începând cu al patrulea dinainte de Hristos, celţii – care nu sunt străini “ cimmerienilor ” contemporani nord-pontici ai culturilor Andronovo şi Afanasievo – se extind în nordul Europei cu viteză de călăreţi de stepă. Ei sunt de altfel responsabili sau măcar contemporani cu extinderea pe drumul mătăsii spre răsărit, ai prea curioşilor toharici A şi B până hăt departe în China. Ei stăpânesc ca un fulger la scara Europei Vechi, toată Europa de la nord de Alpi şi de Carpaţi, şi trec până departe în sud, după Pirinei.

Ei sunt indoeuropenii prototipici şi nu şi mai curioşii indogermani, atât de ironic cel mai puţin indo-europeni dintre toţi indo-europenii !

Celţii sunt cei care încep istoria în Iberia, şi în insulele britanice, de unde alungă pe autohtonii vechi europeni picţi şi scoţi. Celţii ajung chiar să cucerească toată Scandinavia şi Islanda, întinzând regiunea faimoasă a amforelor globulare după 3000 î. Hr. peste pre-indoeuropenii localnici numiţi încă Trichterbecherkultur ( Funnel Beaker ).

Ceramica preindoeuropenilor este un semn de maturitate, vechime, pace sau armonieFig. 4 : Trichterbecherkultur : Ceramica preindoeuropenilor este un semn de maturitate, vechime, pace sau armonie. Ea are un scop ritual, cu "ochi" ai Zeiţei mai mult decât cu o capacitate maximă pentru o suprafaţă minimă, ca aceea a amforelor globulare invadatoare...

Celţii invadatori, cu slaba lor Schnurkeramik ( Corded Ware), cu Battle Axe, cu practicele dar grosolanele Globular Amphorae, fac culturile Harpstedt şi Jastorf apoi un continuu prin toată epoca bronzului nord-european până la Germania lui Tacitus şi la migraţia microasiatică al galaţilor sau Galatenilor. Mai multe detalii cu trasee are profesorul Beekes.

Aici privim pe celţi nu prin şcoala lui Trăsnea a acelor obscuri “ nos ancètres les Gaulois ” ci prin semnele lor pur geometrice, faimoasele ogham. Acestea, alfabet, elixir sintetic pentru divinaţie, sintaxă a mişcărilor de mână secrete ale druizilor, şi prin legătura cu o floră a Mitteleuropa-ei un cardinal sadea şi anume prototipic, nu pot fi celtice decât prin împrumut. Celţii vin din Asia iar ogham-ul descrie copaci europeni. Din această dilemă nu putem ieşi. Nu putem ieşi, am zis, decât dacă vedem – ne-retrospectoscopic – pe celţi ca pe nişte intermediari. Aceşti intermediari sunt transmiţători ai culturii locale a polului european apusean, superioare şi ancestrale, cultura preindoeuropenilor vasconi, care este tot aceea, paneuropeană în chip misterios, a Europei Vechi.

Restrângem, deci, de-aici mai departe, studiul nostru, pentru a lua putere, şi a o reda mai departe, însutită...

Daci şi Celţi

Misterioşii Daci sunt cu adevărat cei mai puţin cunoscuţi dintre populaţiile antichităţii înalte a Europei.

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

După aluziile din Herodot sau comentariile tardive din scrierile fragmentare ale unui Pompeius Trogus sau ale glosatorului său Justinus, neamurile pământene merită toată atenţia cercetătorilor europeni. Neamurile pe care le-au găsit grecii la invazia pe care au organizat-o începând din regiunile lor de baştină cimmeriene erau încă acelea faimoase – căci încă sunt cele mai numeroase pe pământ – după acela ale “ indienilor ”. Această informaţie nu se poate menţine împreună cu imaginea de Épinal sau de pe Columnă a adversarilor târzii ai romanilor decât sacrificând adevărul.

Căci aceste populaţii preindoeuropene - care nu sunt vânători, nici piraţi sau mari navigatori de stepă - sunt încă acelea ale unor navigatori ai uscatului. Dar e vorba de navigatori autohtoni, abili, prin drumuri numai de ei ştiute, şi anume prin trecători fossatae ( sau Posade ? ) spre ţările ascunse de sus, de pe culmile munţilor - sau mult după, în depresiuni intramontane inaccesibile, bine păzite sau secrete. Munţii sunt locurile focurilor de pe înălţimi, ale faimoaselor şi meteoriticelor lumini cu care intră strămoşii noştri în conştiinţa culturală europeană.

Că sunt velasgi, pelasgi, F-elek_i, V-elec_i, vlaci, vlahi, ori păstori din Salonic şi Vlaşca până în Valahia moravă, ei sunt mobili. Scânteie ! Ard ! Lovesc apoi dispar. Zguduie din te miri ce. Electrocutează ! Ei locuiesc în stâne luminoase sau locuri nefundate, circulare, ca pritaneul sau coliba pelasgilor atenieni, tholos-ul sau altarul vechi, prototipic al Vestei, locuri numite peste tot "focuri" : da-F-ue sau dave.

Numele davei se păstrează nu doar în vasta dar tardiva toponimie nord-dunăreană, ci mai ales în numele fondatoare. Acestea sunt cu mult mai vechi decât se crede îndeobşte, ale ţărilor descălecate. Ele sunt acelea ale Ard Dealul_ului, Mult Dauă_i, şi Vlahia-ei înseşi, cu numele aproape electric al luminii Pleiadelor şi a Fenixului însuşi. Muntenia este doar un neologism derivat din zăpada cu care ne încununau misionarii papistaşi veniţi dinspre sud după fondarea Imperiului Vlah al Asăneştilor – Terra Montis nivium - Ţara Munteniei. Iar legenda Moldei sau numele “ ungurean ” al Terra-ei Ultra Sylvania-ei sunt doar atât – nume de citit iute pe sub zimbri şi corbi heraldici.

Toţi istoricii ciocoieşti care îşi iau informaţiile şi calapoadele gândirii de prin Google şi Wikipedia mai degrabă decât din focul viu al poveştilor de la stână sau direct din firea românului se plâng de lipsa imaginii surselor interne sau a chipului “ de sine şi către sine ” al dacilor. Dar această imagine este încă prezentă. E destul să nu privim aiurea ! Aşa se face că ştim însă de prin academii mai multe despre celţi decât despre daci !

Primele necropole indo-europene cu care aceste neamuri ciudate nord-pontice îşi fac loc în preistoria europeană sunt masiv înregistrate în Savoia, pe malul de sud al lacului Genevei, nu departe de statuia unui Brâncovean din faţa primariei apoi a cazinoului de azi din Évian ! Aşa intră zgomotul în istorie, prin curmarea vremilor de aur în care nu există poveşti despre oameni, nici îngrădiri, arme sau mari cimitire. Convieţuirea cu Dumnezeu este cotidiană, şi scrisul nu decade din demnitatea comunicării directe cu Dumnezeu, dacă vremile sunt de aur şi nimic nu zăngăne ca să tulbure vremurile.

Fierul, cât există local pe lângă autohtonii pre-indo-europeni din La Tène era interzis magic. Căci metalurgia, deşi defineşte epocile istorice, este arhi-străveche, şi anume de când pădurile ard şi vânele pământului se deschid, cu lacrimi de aur şi de argint în schimbul pârjolului oamenilor...

Ciocoismul Cultural al Ciocoilor Vechi şi Noi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Revenind la populaţiile europene apusene, care sunt desigur unitare – şi pe care mulţi le-au crezut misterioase ( atlantice, berbere, chattice , gigantice) sau chiar extraterestre – ele nu sunt, foarte probabil, altele decât cele autohtone.

Gintele de vânători conduse de şamani din breşele, văile dezgheţate sau insulele inter-glaciare de la începutul holocenului sunt bine documentate încă mult dinainte, prin faimoasele “ grote ornate ” din Ardèche, unde ultima descoperire mare este peştera lui Chauvet. Aceste ginte de vânători “ magdalenieni ” se extind mai peste tot începând cu holocenul, şi mai ales de-a lungul apelor. Astfel se produce popularea Europei în afara piemonturilor pe unde se adăposteau de frig, prin peşteri, mai toţi europenii din vremurile glaciaţiilor.

Imediat ce clima o permite, ei se şi aşează în sate, nu departe de malurile apelor cristaline provenite din topirea calotelor glaciare alpine şi pirineiene. Pe măsură ce culturile perene ale plantelor comestibile devin posibile, satele – ele însele noi – se extind la vale, nu numai prin faimoasele locuinţe lacustre, ci şi prin noi aşezări în luminişurile în jurul cărora se fac despăduriri. Astfel, populaţiile urmează în creştere cursul apelor, în ambele sensuri. Ele merg mai întâi spre vale. Apoi, în vremuri de restrişte – ca acelea de secetă şi climat de stepă rece europeană ( Younger Dryas ) – în eternă reîntoarcere, ele se întorc spre isvoare. Nu e de mirare că numele apelor păstrează acest secret al unei transhumanţe inevitabile. Toponimia veche, cercetată recent de Theo Vennemann, şi mai ales microhidronima “bască” este desigur la fel de unitară, dar mai ales persistentă, până azi, la peste zece mii de ani distanţă.

Cei doi poli importanţi sau cele două centre de populare originară se află deci autohton în Europa, imediat după Magdalenian. În concluzie, ele sunt cel apusean sau glozelian, şi cel răsăritean sau al Porţilor de Fier. În polul apusean sunt unele dintre cele mai însemnate depozite ale scrierii europene vechi, de la poalele Pirineilor ( Azilianul se referă la Mas d'Azil ) , cu toată Aquitania vasconă, şi până la poalele Alpilor, trecând prin Glozel. Regele Ferdinand al românilor a vizitat pe Émile Fradin dar lumea academică îl ignoră. De peste o sută de ani, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai nobile, dar mai ales de la descoperirile lui Émile Fradin încoace, lumea nu mai e la fel. Simpaticul plugar de lângă Vichy împlineşte în curând o sută de ani, şi sărbătoreşte aproape nouă decenii de luptă contra calomniei. Domnul să-l aibă în pază !

Amintirile acestor vremuri de început sunt tot mai numeroase în inventarele materiale, cum sunt cele de la Glozel. Şi aceasta se petrece de sute de ani încoace, în ciuda scuzei încăpăţânate a academiştilor. Aceştia ar mătura sub covor cioburile pe care nu le pot explica mai degrabă decât să schimbe istoria de Épinal pe care sunt plătiţi să o vulgarizeze. Dar ceea ce se află sub covor geme de greutate, iar covorul se subţiază şi se rupe. S-au adunat epigrafişti cu cinstite date, câteva duzini de volume, dar academiile îi snobează crezând că tot ceea ce nu publică oficial nici nu ar exista ! Dar există...

Mai mult, în inventarele imateriale ale culturii europene se află dovezi care nu pot fi şterse, pentru că zac în regiuni cu mult mai profunde şi mai fondatoare decât “ inconştientul colectiv ”. Dar antropologia culturală a şcolii universaliste, acum globalizante şi relativizante de la Épinal, ca şi noua campanie împotriva amintirii lui Mircea Eliade, nu au ieşit încă din tehnoanimism şi nici din barbaria tot mai cruntă a neoconservatorilor.

Să pun o mică cimilitură la încheire, pentru cei o sută de înţelepţi care caută zgârieturile de pe piatra mea : toate numele brânelor şi săliştelor celor doi poli europeni fondatori sunt simetrice. Într-adevăr, de la pelasgii tesalici prin Pirin Planina, urcând prin Drobeta spre miază-noapte, şi trecând la răsărit prin Bran şi pe la Rodna, până hăt departe, la apus, în Pirinei, Andor_a, Narb_ona, apoi urcând la Trebeta, tot aceleaşi sunete se aud, într-un sens sau altul.

Macrohidronimia europeană a luminii
Iar apele cele mai mari ale Europei se numesc încă pentru mult timp tot Ri-Dan_ul, Ro-Dan_ul, Pa-Dan_ul, şi Dan-eri - azi Rinul, Ronul, Padul sau Eridanul, şi, desigur, Dunărea noastră.

Ruşinarea Neruşinatului Europocentrism

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Dar o divagaţie, sau mai degrabă o paralelă poate ilustra încă paradigma cercetării mele : Nu întâmplător, o altă regiune paradisiacă de aceeaşi anvergură originară în istoria culturală a omenirii este cea a muntelui Kailash din Asia de sud-vest.

Având aceeaşi configuraţie pătrată, muntele “ magic ” Kailash are, în Asia, aceeaşi semnificaţie originară ca regiunea din nordul Savoiei pentru Europa. Aceasta se poate urmări din importanţa străveche – de exemplu cea acordată de lumea vedică – a uriaşului fluviu Sarasvati, care avea odinioară, la vărsare, o gură largă de şapte kilometri. Sarasvati este azi absent din geografie, fiind o regiune aflată sub deşert şi mai ales sub ape – unde nu se opresc descoperirile uimitoare ale scrierii celei mai vechi asiatice ( în golful Khambat din apusul Indiei de nord ).

“ Cuadratura ” Cercului Ne-enciclopedic :

Cunoaşterea cultivă caracterele…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cu cât sunt mai multe de cunoscut, cu atât se pare că aceste caractere ni se ascund. Poate este folositor să refacem această diferenţă de potenţial… Europa de apus a fost, imediat după glaciaţii, o mare “ vasconică ” – tot aşa cum cea de răsărit era de la începuturile civilizaţiei una “ pelasgică ”.

Centrele de unde purcede popularea Europei sunt, cel puţin în viziunea pe care am primit-o asupra istoriei, locuri strict autohtone. Acestea sunt documentate cultural de o tradiţie locală cu zeci de mii de ani înaintea holocenului ( perioada de după glaciaţii în care clima se încălzeşte şi în care marea platoşelor de gheaţă – pe alocuri groase de peste o mie de metri pe deasupra permafrostului, ca în Scandinavia – se topeşte brusc ).

Este firesc prin urmare ca regiunile cele mai calde ale Europei post-glaciare, ca nişte insule protejate geografic şi climatic prin văi de munte, sau configuraţii speciale de curs de apă şi microclimat, să fie primele în care să căutăm depozite ale scrierilor vechi europene.

Polul apusean sau vasconic este actualmente cel mai bine cercetat. El începe să se extindă încă de prin anii zece mii înainte de Hristos, de exemplu în jurul localităţii Mas d'Azil, de pe versantul nordic al piemontului pirineian.

Dar polul răsăritean sau pelasgic este şi mai vechi, şi mai stabil, deşi geografic ceva mai ascuns. Acesta este centrul străvechi al regiunii Porţilor de Fier – locul unde Dunărea străpunge Carpaţii. Aici toate culturile pre-neolitice sunt uimitor de mature, de la Lepenski Vir şi până la cele din peşterile din nordul Dunării. Ele înfloresc peste tot în locurile lungului defileu al Dunării şi pînă mult după cele din valea Cernei unde munţii sunt ciopliţi cu simulacre uriaşe, iar pietrele sunt gravate. Este important să remarcăm că prundul este aici cules şi însemnat cu semne gravate iar nu pictate cu “ alfabetul ” şi mai vechi al locurilor. Acesta este alfabetul, sau poate “ numai ” scrierea conceptuală pur geometrică pe care ciocoii culturali – care nu privesc încă de loc pădurile ci numai copacii pe care îi aleg ei – o mai numesc încă “ romanello-aziliană ”.

Limitele naturale dintre cele două regiuni “ polare ” ale extinderii în cercuri a populării Europei Vechi sunt culmile Alpilor de la cumpăna marilor ape ale Europei – o regiune de mai puţin de nouă sute de kilometri pătraţi din nordul Savoiei, de unde, pe sub lacurile glaciare Leman şi Boden, isvoresc atât Rinul şi Ronul, cât şi – mai ales – Padul şi Dunărea.

Regiunea pătrată a originilor apelor originare ale Europei merită atenţie. Apele acestea cristaline sunt cele ce dau viaţă civilizaţiei asigurându-i extinderea. Ele sunt singurele cursuri mari ale regiunilor fertile dintre gheţari, de-a lungul văilor glaciare care se desplătoşează atât de brusc în holocen, şi mai ales după mileniul climatologic numit de specialişti Younger Dryas.

Sunt ape curate, mitice, şi întru totul fondatoare. Apele de botez ale vremurilor post-glaciare provin dintr-o regiune “ cardinală ” pentru extinderea civilizaţiei în istoria veche a Europei. Ele sunt esenţiale. Aceasta se poate spune şi argumenta din mai multe puncte de vedere – din care voi privi mai departe, aici, doar pe acela al populaţiilor originare. Materialele de studiu sunt reduse, dar deducţiile sunt posibile, strălucite în confirmări independente, şi pe alocuri, cum vom vedea, imbatabile !