Daci şi Celţi

Misterioşii Daci sunt cu adevărat cei mai puţin cunoscuţi dintre populaţiile antichităţii înalte a Europei.

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

După aluziile din Herodot sau comentariile tardive din scrierile fragmentare ale unui Pompeius Trogus sau ale glosatorului său Justinus, neamurile pământene merită toată atenţia cercetătorilor europeni. Neamurile pe care le-au găsit grecii la invazia pe care au organizat-o începând din regiunile lor de baştină cimmeriene erau încă acelea faimoase – căci încă sunt cele mai numeroase pe pământ – după acela ale “ indienilor ”. Această informaţie nu se poate menţine împreună cu imaginea de Épinal sau de pe Columnă a adversarilor târzii ai romanilor decât sacrificând adevărul.

Căci aceste populaţii preindoeuropene - care nu sunt vânători, nici piraţi sau mari navigatori de stepă - sunt încă acelea ale unor navigatori ai uscatului. Dar e vorba de navigatori autohtoni, abili, prin drumuri numai de ei ştiute, şi anume prin trecători fossatae ( sau Posade ? ) spre ţările ascunse de sus, de pe culmile munţilor - sau mult după, în depresiuni intramontane inaccesibile, bine păzite sau secrete. Munţii sunt locurile focurilor de pe înălţimi, ale faimoaselor şi meteoriticelor lumini cu care intră strămoşii noştri în conştiinţa culturală europeană.

Că sunt velasgi, pelasgi, F-elek_i, V-elec_i, vlaci, vlahi, ori păstori din Salonic şi Vlaşca până în Valahia moravă, ei sunt mobili. Scânteie ! Ard ! Lovesc apoi dispar. Zguduie din te miri ce. Electrocutează ! Ei locuiesc în stâne luminoase sau locuri nefundate, circulare, ca pritaneul sau coliba pelasgilor atenieni, tholos-ul sau altarul vechi, prototipic al Vestei, locuri numite peste tot "focuri" : da-F-ue sau dave.

Numele davei se păstrează nu doar în vasta dar tardiva toponimie nord-dunăreană, ci mai ales în numele fondatoare. Acestea sunt cu mult mai vechi decât se crede îndeobşte, ale ţărilor descălecate. Ele sunt acelea ale Ard Dealul_ului, Mult Dauă_i, şi Vlahia-ei înseşi, cu numele aproape electric al luminii Pleiadelor şi a Fenixului însuşi. Muntenia este doar un neologism derivat din zăpada cu care ne încununau misionarii papistaşi veniţi dinspre sud după fondarea Imperiului Vlah al Asăneştilor – Terra Montis nivium - Ţara Munteniei. Iar legenda Moldei sau numele “ ungurean ” al Terra-ei Ultra Sylvania-ei sunt doar atât – nume de citit iute pe sub zimbri şi corbi heraldici.

Toţi istoricii ciocoieşti care îşi iau informaţiile şi calapoadele gândirii de prin Google şi Wikipedia mai degrabă decât din focul viu al poveştilor de la stână sau direct din firea românului se plâng de lipsa imaginii surselor interne sau a chipului “ de sine şi către sine ” al dacilor. Dar această imagine este încă prezentă. E destul să nu privim aiurea ! Aşa se face că ştim însă de prin academii mai multe despre celţi decât despre daci !

Primele necropole indo-europene cu care aceste neamuri ciudate nord-pontice îşi fac loc în preistoria europeană sunt masiv înregistrate în Savoia, pe malul de sud al lacului Genevei, nu departe de statuia unui Brâncovean din faţa primariei apoi a cazinoului de azi din Évian ! Aşa intră zgomotul în istorie, prin curmarea vremilor de aur în care nu există poveşti despre oameni, nici îngrădiri, arme sau mari cimitire. Convieţuirea cu Dumnezeu este cotidiană, şi scrisul nu decade din demnitatea comunicării directe cu Dumnezeu, dacă vremile sunt de aur şi nimic nu zăngăne ca să tulbure vremurile.

Fierul, cât există local pe lângă autohtonii pre-indo-europeni din La Tène era interzis magic. Căci metalurgia, deşi defineşte epocile istorice, este arhi-străveche, şi anume de când pădurile ard şi vânele pământului se deschid, cu lacrimi de aur şi de argint în schimbul pârjolului oamenilor...