Ciocoismul Cultural al Ciocoilor Vechi şi Noi

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Revenind la populaţiile europene apusene, care sunt desigur unitare – şi pe care mulţi le-au crezut misterioase ( atlantice, berbere, chattice , gigantice) sau chiar extraterestre – ele nu sunt, foarte probabil, altele decât cele autohtone.

Gintele de vânători conduse de şamani din breşele, văile dezgheţate sau insulele inter-glaciare de la începutul holocenului sunt bine documentate încă mult dinainte, prin faimoasele “ grote ornate ” din Ardèche, unde ultima descoperire mare este peştera lui Chauvet. Aceste ginte de vânători “ magdalenieni ” se extind mai peste tot începând cu holocenul, şi mai ales de-a lungul apelor. Astfel se produce popularea Europei în afara piemonturilor pe unde se adăposteau de frig, prin peşteri, mai toţi europenii din vremurile glaciaţiilor.

Imediat ce clima o permite, ei se şi aşează în sate, nu departe de malurile apelor cristaline provenite din topirea calotelor glaciare alpine şi pirineiene. Pe măsură ce culturile perene ale plantelor comestibile devin posibile, satele – ele însele noi – se extind la vale, nu numai prin faimoasele locuinţe lacustre, ci şi prin noi aşezări în luminişurile în jurul cărora se fac despăduriri. Astfel, populaţiile urmează în creştere cursul apelor, în ambele sensuri. Ele merg mai întâi spre vale. Apoi, în vremuri de restrişte – ca acelea de secetă şi climat de stepă rece europeană ( Younger Dryas ) – în eternă reîntoarcere, ele se întorc spre isvoare. Nu e de mirare că numele apelor păstrează acest secret al unei transhumanţe inevitabile. Toponimia veche, cercetată recent de Theo Vennemann, şi mai ales microhidronima “bască” este desigur la fel de unitară, dar mai ales persistentă, până azi, la peste zece mii de ani distanţă.

Cei doi poli importanţi sau cele două centre de populare originară se află deci autohton în Europa, imediat după Magdalenian. În concluzie, ele sunt cel apusean sau glozelian, şi cel răsăritean sau al Porţilor de Fier. În polul apusean sunt unele dintre cele mai însemnate depozite ale scrierii europene vechi, de la poalele Pirineilor ( Azilianul se referă la Mas d'Azil ) , cu toată Aquitania vasconă, şi până la poalele Alpilor, trecând prin Glozel. Regele Ferdinand al românilor a vizitat pe Émile Fradin dar lumea academică îl ignoră. De peste o sută de ani, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai nobile, dar mai ales de la descoperirile lui Émile Fradin încoace, lumea nu mai e la fel. Simpaticul plugar de lângă Vichy împlineşte în curând o sută de ani, şi sărbătoreşte aproape nouă decenii de luptă contra calomniei. Domnul să-l aibă în pază !

Amintirile acestor vremuri de început sunt tot mai numeroase în inventarele materiale, cum sunt cele de la Glozel. Şi aceasta se petrece de sute de ani încoace, în ciuda scuzei încăpăţânate a academiştilor. Aceştia ar mătura sub covor cioburile pe care nu le pot explica mai degrabă decât să schimbe istoria de Épinal pe care sunt plătiţi să o vulgarizeze. Dar ceea ce se află sub covor geme de greutate, iar covorul se subţiază şi se rupe. S-au adunat epigrafişti cu cinstite date, câteva duzini de volume, dar academiile îi snobează crezând că tot ceea ce nu publică oficial nici nu ar exista ! Dar există...

Mai mult, în inventarele imateriale ale culturii europene se află dovezi care nu pot fi şterse, pentru că zac în regiuni cu mult mai profunde şi mai fondatoare decât “ inconştientul colectiv ”. Dar antropologia culturală a şcolii universaliste, acum globalizante şi relativizante de la Épinal, ca şi noua campanie împotriva amintirii lui Mircea Eliade, nu au ieşit încă din tehnoanimism şi nici din barbaria tot mai cruntă a neoconservatorilor.

Să pun o mică cimilitură la încheire, pentru cei o sută de înţelepţi care caută zgârieturile de pe piatra mea : toate numele brânelor şi săliştelor celor doi poli europeni fondatori sunt simetrice. Într-adevăr, de la pelasgii tesalici prin Pirin Planina, urcând prin Drobeta spre miază-noapte, şi trecând la răsărit prin Bran şi pe la Rodna, până hăt departe, la apus, în Pirinei, Andor_a, Narb_ona, apoi urcând la Trebeta, tot aceleaşi sunete se aud, într-un sens sau altul.

Macrohidronimia europeană a luminii
Iar apele cele mai mari ale Europei se numesc încă pentru mult timp tot Ri-Dan_ul, Ro-Dan_ul, Pa-Dan_ul, şi Dan-eri - azi Rinul, Ronul, Padul sau Eridanul, şi, desigur, Dunărea noastră.