“ Cuadratura ” Cercului Ne-enciclopedic :

Cunoaşterea cultivă caracterele…

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2006 danwaniek.org

Cu cât sunt mai multe de cunoscut, cu atât se pare că aceste caractere ni se ascund. Poate este folositor să refacem această diferenţă de potenţial… Europa de apus a fost, imediat după glaciaţii, o mare “ vasconică ” – tot aşa cum cea de răsărit era de la începuturile civilizaţiei una “ pelasgică ”.

Centrele de unde purcede popularea Europei sunt, cel puţin în viziunea pe care am primit-o asupra istoriei, locuri strict autohtone. Acestea sunt documentate cultural de o tradiţie locală cu zeci de mii de ani înaintea holocenului ( perioada de după glaciaţii în care clima se încălzeşte şi în care marea platoşelor de gheaţă – pe alocuri groase de peste o mie de metri pe deasupra permafrostului, ca în Scandinavia – se topeşte brusc ).

Este firesc prin urmare ca regiunile cele mai calde ale Europei post-glaciare, ca nişte insule protejate geografic şi climatic prin văi de munte, sau configuraţii speciale de curs de apă şi microclimat, să fie primele în care să căutăm depozite ale scrierilor vechi europene.

Polul apusean sau vasconic este actualmente cel mai bine cercetat. El începe să se extindă încă de prin anii zece mii înainte de Hristos, de exemplu în jurul localităţii Mas d'Azil, de pe versantul nordic al piemontului pirineian.

Dar polul răsăritean sau pelasgic este şi mai vechi, şi mai stabil, deşi geografic ceva mai ascuns. Acesta este centrul străvechi al regiunii Porţilor de Fier – locul unde Dunărea străpunge Carpaţii. Aici toate culturile pre-neolitice sunt uimitor de mature, de la Lepenski Vir şi până la cele din peşterile din nordul Dunării. Ele înfloresc peste tot în locurile lungului defileu al Dunării şi pînă mult după cele din valea Cernei unde munţii sunt ciopliţi cu simulacre uriaşe, iar pietrele sunt gravate. Este important să remarcăm că prundul este aici cules şi însemnat cu semne gravate iar nu pictate cu “ alfabetul ” şi mai vechi al locurilor. Acesta este alfabetul, sau poate “ numai ” scrierea conceptuală pur geometrică pe care ciocoii culturali – care nu privesc încă de loc pădurile ci numai copacii pe care îi aleg ei – o mai numesc încă “ romanello-aziliană ”.

Limitele naturale dintre cele două regiuni “ polare ” ale extinderii în cercuri a populării Europei Vechi sunt culmile Alpilor de la cumpăna marilor ape ale Europei – o regiune de mai puţin de nouă sute de kilometri pătraţi din nordul Savoiei, de unde, pe sub lacurile glaciare Leman şi Boden, isvoresc atât Rinul şi Ronul, cât şi – mai ales – Padul şi Dunărea.

Regiunea pătrată a originilor apelor originare ale Europei merită atenţie. Apele acestea cristaline sunt cele ce dau viaţă civilizaţiei asigurându-i extinderea. Ele sunt singurele cursuri mari ale regiunilor fertile dintre gheţari, de-a lungul văilor glaciare care se desplătoşează atât de brusc în holocen, şi mai ales după mileniul climatologic numit de specialişti Younger Dryas.

Sunt ape curate, mitice, şi întru totul fondatoare. Apele de botez ale vremurilor post-glaciare provin dintr-o regiune “ cardinală ” pentru extinderea civilizaţiei în istoria veche a Europei. Ele sunt esenţiale. Aceasta se poate spune şi argumenta din mai multe puncte de vedere – din care voi privi mai departe, aici, doar pe acela al populaţiilor originare. Materialele de studiu sunt reduse, dar deducţiile sunt posibile, strălucite în confirmări independente, şi pe alocuri, cum vom vedea, imbatabile !