Ce face perenitatea „ştiinţei”?
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Părinte binecuvântează !
Mi-e teamă pentru tema sfinţiei voastre, pentru că "paradigma" lui Kuhn "a vécu" şi singurul rost remarcabil al acestei grăbite treceri îmi pare a fi înfăţişarea precarităţii ştiinţei...
Iată de ce :
Anselm, cel care credea că "nebun" înseamnă exclusiv "necredincios", şi credea "ca să înţeleagă", avea o paradigmă... Goedel, care nu credea, dar care a dat (în postume) "dovada logică a existenţei Domnului" avea şi el o paradigmă... Anselm crede pentru a pricepe logica, Goedel nu crede, dar descoperă, măcar logic pe Domnul. Din această dilemă nu putem ieşi. Deci, aparent măcar, Kuhn ar avea dreptate : Fiecare generaţie piere cu tot cu paradigma ei.
Ce rămâne însă? Ce face posibilă ştiinţa ?
Simţiţi sfinţia voastra curentul de duh care trece prin întrebările bine simţite ale acestor doi mari logicieni ? Acesta sigur rămâne... Derek de Solla Price cu statisticile lui, ar fi incântat că totuşi, prin "cimitirul de paradigme", ceva tot rămâne...
Ceva deci, ceva în spatele ştiinţei, care e trecătoare, o face posibilă. Aceasta este singura perenitate a ştiintei (cu o expresie a lui Aldous Huxley, în ţara unde măcar fizica s-a numit filosofie naturală). Aşa se face că acest ceva asigură naşterea concomitenta a cuvintelor şi a "cunosc-ştiinţelor"...
Aici e de săpat. Deci iar înapoi la cuvinte şi co-naşterea din cunoaşterea lor... Mulţumesc din suflet pentru cuvintele frumoase din tema încredinţată mie !
2007-10-05
2007-07-26
Invizibilitatea inamicilor lui Abaris
Ministeribilii minciunilor
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008
Lumea de azi ar fi imposibil de priceput pentru Abaris. Nu prin tehnologie, ci prin minciuni. John Pilger face un serviciu tuturor scriind astfel:
John Pilger, corespondent de resbel din vremea agresiunii contra Vietnamului, trage concluzia aceasta despre ministerul orwellian al minciunii:
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2008
Lumea de azi ar fi imposibil de priceput pentru Abaris. Nu prin tehnologie, ci prin minciuni. John Pilger face un serviciu tuturor scriind astfel:
Orwell's Nineteen Eighty-four lexicon of opposites pervades almost everything we see, hear and read now. The invaders and destroyers are "the British coalition forces," surely as benign as that British institution, St. John Ambulance, who are "bringing democracy" to Iraq. BBC television describes Israel as having "two hostile Palestinian entities on its borders," neatly inverting the truth that Israel is actually inside Palestinian borders. A study by Glasgow University says that young British viewers of TV news believe Israelis illegally colonizing Palestinian land are Palestinians: the victims are the invaders.John Pilger descrie spre exemplu acestea despre Hugo Chavez (de comparat cu tot ce auzim din mediile oficiale, toate într-un cor mult prea monoton pentru a nu fi suspect):
"The great crimes against most of humanity," wrote the American cultural critic James Petras, "are justified by a corrosive debasement of language and thought... [that] have fabricated a linguistic world of terror, of demons and saviors, of axes of good and evil, of euphemisms" designed to disguise a state terror that is "a gross perversion" of democracy, liberation, reform, justice. In his reinauguration speech, George Bush mentioned all these words, whose meaning, for him, is the dictionary opposite.
It is 80 years since Edward Bernays, the father of public relations, predicted a pervasive "invisible government" of corporate spin, suppression and silence as the true ruling power in the United States. That is true today on both sides of the Atlantic. How else could America and Britain go on such a spree of death and mayhem on the basis of stupendous lies about nonexistent weapons of mass destruction, even a "mushroom cloud over New York"? When the BBC radio reporter Andrew Gilligan reported the truth, he was pilloried and sacked along with the BBC's director general, while Blair, the proven liar, was protected by the liberal wing of the media and given a standing ovation in parliament.
John Pilger, corespondent de resbel din vremea agresiunii contra Vietnamului, trage concluzia aceasta despre ministerul orwellian al minciunii:
The last British war to be fought without censorship and "embedded" journalists was the Crimean War a century and a half ago. The bloodbath of the First World War and the Cold War might never have happened without their unpaid (and paid) propagandists. Today's invisible government is no less served, especially by those who censor by omission.
2007-06-28
Patria lui Abaris din Miază-Noapte
Basarabia, lacrima noastră de cătră Răsărit...
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Uciderea încă a unui milion de români în zece ani: Între 1940 şi 1950, în urma unui regim sistematic de teroare, prin asasinate, detenţie grea, execuţii, privare de hrană, deportări masive, biserici arse, preoţi martirizaţi, îmbolnăviri şi foamete programată, etc., Basarabia a pierdut o treime din populaţia sa românească. Au rămas numai 2.229.000 de locuitori în 1950 faţă de 3.200.000 de locuitori. Virgil Gheorghiu, moldovean de geniu, din Războieni, fiu de preot din neam în neam, cu studiile la liceul militar din Chişinau a scris, nu în Ard Malurile Nistrului, ci chiar aici cum şi cine a desacrat locul rugii adolescenţei, apoi acela al tinereţii sale de poet adevărat.
Totul a început la 28 iunie 1940…
Dar nu s-a încheiat cu eliberarea Basarabiei... Au murit, apoi, au dispărut, au fost deportaţi, executaţi, alte sute de mii. Paul Goma a documentat o parte din năucitoarele comploturi care voiau să ucidă un popor întreg, al nostru, în Basarabia. Fără Domnul, cum rămânea oare acest pământ, lacrima noastră de la Răsărit, leagănul românilor tot atât pe cât ne sunt Carpaţii sau Dunărea, cum rămânea oare Basarabia pe lume?
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Uciderea încă a unui milion de români în zece ani: Între 1940 şi 1950, în urma unui regim sistematic de teroare, prin asasinate, detenţie grea, execuţii, privare de hrană, deportări masive, biserici arse, preoţi martirizaţi, îmbolnăviri şi foamete programată, etc., Basarabia a pierdut o treime din populaţia sa românească. Au rămas numai 2.229.000 de locuitori în 1950 faţă de 3.200.000 de locuitori. Virgil Gheorghiu, moldovean de geniu, din Războieni, fiu de preot din neam în neam, cu studiile la liceul militar din Chişinau a scris, nu în Ard Malurile Nistrului, ci chiar aici cum şi cine a desacrat locul rugii adolescenţei, apoi acela al tinereţii sale de poet adevărat.
Totul a început la 28 iunie 1940…
Dar nu s-a încheiat cu eliberarea Basarabiei... Au murit, apoi, au dispărut, au fost deportaţi, executaţi, alte sute de mii. Paul Goma a documentat o parte din năucitoarele comploturi care voiau să ucidă un popor întreg, al nostru, în Basarabia. Fără Domnul, cum rămânea oare acest pământ, lacrima noastră de la Răsărit, leagănul românilor tot atât pe cât ne sunt Carpaţii sau Dunărea, cum rămânea oare Basarabia pe lume?
2007-05-04
Campidoglio
Nu este nici o urmă etimologică în numele actual al Capitoliului!
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.
La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.
Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini"
Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.
Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.
E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.
Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii - pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” - este pentru ei “Via Triumphalis”.
Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic - ininteligibil pentru latinişti - versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.
Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.
Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.
Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.
Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo - iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?
Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.
Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).
Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat - acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.
De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.
Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !
Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.
Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.
by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org
Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.
La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.
Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini"Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.
Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.
E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.
Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii - pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” - este pentru ei “Via Triumphalis”.
Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic - ininteligibil pentru latinişti - versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.
Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.
Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.
Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo - iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?
Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.
Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).
Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat - acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.
De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.
Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !
Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.
Subscribe to:
Posts (Atom)