Campidoglio

Nu este nici o urmă etimologică în numele actual al Capitoliului!

by Dr Dan Waniek, MD
Copyright © 2007 danwaniek.org

Mergem, în ianuarie 2007, a treia oară la Campidoglio. După ce am trecut pe lângă marea biserică Dei Martiri, luăm autobuzul. Biserica aceea lângă care am locuit, este ridicată cu sângele a mii de constructori creştini. Azi Michelangelo, termele lui Diocleţian şi un meridian papal se amestecă toate foarte tectonic, pe fond sonor de mesă catolică. De martiri abia mai scriu niscaiva ghiduri turistice. Altfel mai peste tot în navă sunt expuse portrete papistăşeşti ultra-recente. Ce să fac? Mă rog, singur, încet, ortodox, mai într-o parte, dar nu-i loc să scap de gălăgia toată.

La Musei Capitolini însă mi se pare că se împletesc mai limpede straturile istorice. Dar mai ales cele rar discutate, de la începuturile Romei. Mă gândesc acolo că romanii erau timoraţi ca orice străini proaspăt veniţi. La fel au fost, la rândul lor, mai toţi cuceritorii, stăpâni prin teamă, deci falşi stăpâni – ca francii trecând Rinul înspre Galia, ca triburile din amfictionia iudaică intrând în Canaan dinspre Egipt prin Palestina, şi azi chiar noi înşine, cele două milioane de neodaci, cu care vorbesc peste tot prin autobuze, în toată Italia.

Capitoliul privit dinspre apus, cu templul cel mai vechi, cel gigantic, dispus spre Nord-Est, după cum e reconstruit la Musei Capitolini"

Etruscii locului, rafinaţi şi sătui de lupte, au priceput repede : aceşti imigranţi agreşti în Laţiu, sperioşi şi bătăioşi, trebuiau încastraţi între ei şi sabinii ce coborau prea des din munţi. Etruscii le dau deci romanilor regi şi legi. Le dau ingineri şi haruspici. Le dau alfabetul.

Dar mai ales le dau drept de cetate. Romanii păstrează mereu o teamă superstiţioasă faţă de aceşti stăpâni ai locurilor. Etruscii sunt trama de fond, decorul dar mai ales temelia locului, de care azi, cu totul schizoid, nu se mai ştie nimica. Prin grija cuceritorilor, deşi nu ei fac contextul şi dau temele, etruscii au îngropat toate enigmele lor cu regii Romei cu tot.

E imposibil să pricepi Roma fără Dardania şi Etruria. Cezar trebuie să treacă printr-un colegiu religios etrusc ca să se afirme. Chiar târziu, spre Imperiul Înalt, unii împăraţi – cum este Claudiu – vorbesc etrusca şi scriu tratate de divinaţie.

Romanii numesc de pildă, sugestiv, cu o constanţă de la sine grăitoare, unele lucruri întemeietoare pentru ei cu nume care sunt pentru noi ridicole. Prin toate straturile, până azi, chiar pe sub Vatican, abia de mai vezi drumul cel cardinal către Veii (azi Isola Farnese). Acest drum pitic, abia pavat, spre Veii - pe care romanii abia într-un târziu şi cu scremete multiseculare îl “cuceresc” - este pentru ei “Via Triumphalis”.

Asta fac romanii în primele secole ab urbe condita în Italia. Un pic de loc printre etrusci. Dar de unde vin dardanii aceştia, învinşi de greci şi goniţi de ei de la Troia ? De pe malurile “mării” Marmara, pe ale căror ţărmuri, până pe primele insule din Egee, se vorbea proto-etrusco–lemniana. “Triumpe triumpe, triumpe” zic - ininteligibil pentru latinişti - versurile cele mai vechi din Carmina Saliaria, “emanaţii” ale celor mai vechi colegii romane, care seamănă izbitor cu căluşarii. Argaeii zvârliţi în Tibru sunt desigur Caloianul. Iar ţinuta ordinului ecvestru este doar un fel de cămăşoaie balcanică pe care doar lipsa nădragilor des-braccati de prea multă arşiţă latină o face “specifică” Romei.

Cămăşoaia dardană (din moşii-strămoşi, cei prea balcanici) a romanilor des-braccati, fără nădragi în Roma cea mult prea călduroasă.

Realmente, le-au trebuit romanilor aproape cinci sute de ani ca să se întindă în mica lor peninsulă, şi doar o sută de ani mai apoi ca să fie stăpâni peste tot bazinul mediteranean. Nu romanii au fost puternici, ci etruscii au fost slabi.

Etruscii exudă civilizaţie veche. Cine vede Caere (azi Cerverteri ) nu departe de colinele vaticane plecând, cum urci pe via Cornelia, înţelege că pe aceşti oameni rafinaţi ai antichităţii nu-i mai preocupa decât viaţa de apoi.

Romanii adoră în Laţiu zei străini. De aceea nu au propriu-zis o religie, ci numai superstiţii varii. Templul cel mai vechi şi mai mare, majestuosul Capitolin este aşezat, e adevărat, spre nord-est. Dar nu ca să ne amintească de unde vin romanii în Laţiu. Kardo - iată unul din foarte rarele locuri unde nu avea dreptate Dumézil. Căci nu romanii au aşezat astfel templul lor de pe movila numită azi Campidoglio. Triada lor capitolină, să fi fost oare chiar IOM, Minerva şi Hera ? Atunci cum rămâne cu straniul Veiovis, atât de gigantic, atât de la temelie, abia dezgropat ?

Etruscii au pus templul acesta impresionant pe Capitol doar ca să se vadă bine dinspre grădinile de pe Aventin. Romanii n-au participat decât cel mult ca mână de lucru la ridicarea lui. Chiar Mommsen, minnesaenger-ul măreţiei romane, tace, respectuos cu adevărul, despre originile acestea.

Romanii au deci oroare de regi. Bietele cete de sutaşi abia îndrăznesc să ceară “emancipare” prin tribuni ai plebei. Paetus. Aria. Non dolet Paete ! Constante ale istoriei romane : superstiţiile, ştiinţa difuză doar ca tehnologie, şi stăpânirea, cu orice preţ. Numai timoraţii vor asta. La fel sunt azi americanii, cei care au clădit cel mai scurt şi mai sucit imperiu din istorie. Teama romană de puterea ereditară. Nevoia de victorii şi de istorii ( alors même que etruscii aveau un timp propriu pentru fiecare oraş – saeculum ).

Avem aici nu doar impresiile mele de nou venit sub Ianua coelo, ci filozofia mea a istoriei. Pentru că noi vedem toate cele ale Epinalului doar prin ultimul strat, cel mai “greu” ori numai impresionant. Dar de ce e astfel? Ei bine doar pentru că e ultimul strat - acela singurul, care se află înspre noi. Celelalte straturi se adună, se tasează, par unul singur, sau dispar cu totul din câmpul nostru de interes, fatalmente granular sau de-a dreptul inexistent.

De-telescoparea istoriei este un act dificil, pentru că trebuie inversată paradigma, şi e foarte, foarte greu să fie interpretate toate datele în curgerea lor firească. Rămâne telescoparea, strivirea straturilor într-unul singur, apoi punerea lunetei bine strânse în raft şi deschiderea istoriilor de Épinal. Mai avem câteva viziuni laterale prin lumina mincinoasă a falselor tratate de mitologie. Adică tot ce nu e istorie, ci propagandă.

Ca de obicei, doar actorii par cei mai buni autori şi regizori. Au zis–o atât de bine maeştrii dezechilibrului francez : excesiv, deci insignifiant. Vae victis !

Petru şi Pavel au zăcut aici şi s-au rugat, înainte de martiriu.

Am avut norocul să adast însă la Carcera mamertină – am avut abia acolo gândul cel bun, cel ultim. M-am limpezit abia într-o pivinţă de pe Capitoliu. E drept, este cea luminată de Sfinţii Apostoli, cei chinuiţi acolo înainte de martiriu.